LOGICA GENERALA

1.    Concepte de bază: argumente, premise, concluzii

Logica poate fi definită ca ştiinţă a evaluării argumentelor. Scopul logicii este acela de a dezvolta metode şi principii pe care le putem folosi în evaluarea argumentelor. În logică un argument este un grup de enunţuri (sau propoziţii), din care unul sau mai multe enunţuri, numite premise, constituie un suport sau un sprijin sau fundamente sau motive pentru a crede sau a afirma un alt enunţ numit concluzie.

Toate argumentele pot fi împărţite în două mari grupuri:

a)     argumente în care premisele chiar sprijină concluzia, sau argumente bune.

b)     argumente în care, deşi se pretinde astfel, premisele nu constituie un suport real pentru afirmarea concluziei, sau argumente rele.

Scopul logicii este acela de a stabili metode şi tehnici care ne permit să distingem argumentele bune de argumentele rele.

Enunţurile care formează un argument se împart în două grupuri:

a)  una sau mai multe premise

b)  o concluzie.

Premisele sunt enunţuri care constituie motive sau dovezi, iar concluzia este enunţul pe care motivele sau evidenţele îl susţin, îl sprijină, îl fundamentează sau îl implică. Cu alte cuvinte, concluzia este enunţul care se presupune că urmează sau rezultă din premise.

Exemple de argumente:

Toate crimele sunt încălcări ale legii. Furtul este o crimă.

Prin urmare, furtul este o încălcare a legii.

Primele două enunţuri sunt premise, iar cel de-al treilea este concluzia argumentului. Pretenţia că premisele sprijină, sau implică concluzia este exprimată prin expresia „prin urmare”. În acest argument premisele chiar sprijină concluzia, pentru că dacă furtul este o crimă, iar toate crimele sunt încălcări ale legii, atunci furtul este o încălcarea a legii, şi deci argumentul este un argument bun. Dar să considerăm argumentul:

Unele crime sunt infracţiuni. Omuciderea este o crimă.

Prin urmare, omuciderea este o infracţiune.

În acest argument premisele nu sprijină concluzia, pentru că dacă presupunem premisele adevărate nu rezultă adevărul concluziei. Cu alte cuvinte, din adevărul premiselor nu rezultă adevărul concluziei. Astfel, chiar dacă acceptăm că omuciderea este o crimă și acceptăm, de asemenea, că unele premise sunt infracțiuni, nu rezultă de aici că omuciderea este o infracțiune, pentru că omuciderea ar putea fi o crimă care nu este infracțiune. Pentru că prima premisă ne spune doar că unele crime sunt infracțiuni, nu rezultă de aici că omuciderea este o infracțiune. Prin urmare, deşi argumentul pretinde că sprijină concluzia, de fapt nu o sprijină, şi astfel argumentul nu este un argument bun.

            Un aspect important al analizei argumentelor este acela de a distinge premisele de concluzie. Dacă ceea ce se crede că este o concluzie este de fapt o premisă, sau invers, analiza nu poate fi corectă. De obicei, argumentele conţin indicaţii, cuvinte care ne oferă indicii în identificarea premiselor şi concluziei.

Unii dintre indicatorii pentru concluzie sunt:

„prin urmare”, „în consecinţă”, „astfel”, „implică că”, „urmează că”, „rezultă că”, „ca rezultat”, „ca urmare”.

Atunci când un enunţ urmează după unul dintre aceşti indicatori, el poate fi identificat ca fiind o concluzie. Prin eliminare, celelalte enunţuri ale argumentului sunt premise.

Exemplu:

Oratorii lasă adesea impresia că folosesc în discursurile lor argumente, dar în realitate ei nu folosesc argumente.

Prin urmare, nu trebuie să avem încredere întotdeauna în ceea ce spun oratorii.

Concluzia acestui argument este

Nu trebuie să avem încredere întotdeauna în ceea ce spun oratorii,

iar premisele

Oratorii lasă adesea impresia că folosesc în discursurile lor argumente, dar în realitate ei nu folosesc argumente.

În general, un argument poate fi reprezentat astfel:

Premise – Evidenţa pretinsă

Concluzie – ceea ce se pretinde că rezultă din evidenţă

Dacă un argument nu conţine un indicator de concluzie, el ar putea să conţină un indicator de premise. Unii indicatori de premise tipici sunt:

„pentru că”, „deoarece”, „aşa cum s-a constatat”, „având în vedere că”, „din moment ce”, „din motivul că”, „datorită faptului că”, „am putea deduce din”, „în măsura în care”, „atâta timp cât”.

Un enunţ care urmează după unul din aceşti indicatori poate fi identificată de regulă ca premisă.

Mamele însărcinate nu ar trebui să fumeze, pentru că fumatul afectează grav dezvoltarea fetusului.

Premisa acestui argument este:

Fumatul afectează grav dezvoltarea fetusului,

iar concluzia:

Mamele însărcinate nu ar trebui să fumeze.

Un indicator de premisă este, de asemenea, „din acest motiv”.

2.    Recunoaşterea argumentelor

Pentru că logica se ocupă cu analiza argumentelor este important să distingem textele sau paragrafele care conţin argumente de cele care nu conţin. În general, un paragraf conţine un argument dacă el îşi propune să demonstreze ceva. Daca nu, el nu conţine un argument. Pentru ca un text sau autorul său să îşi propună să demonstreze ceva trebuie îndeplinite două condiţii:

(1)   Cel puţin unul dintre enunţuri trebuie să pretindă că prezintă dovezi sau motive;

(2)   Trebuie să fie manifestată pretenţia că aceste dovezi sau motive implică sau sprijină ceva. Adică pretenţia că ceva rezultă din acele motive sau dovezi.

Enunţurile care pretind că prezintă dovezi sau motive sunt premisele, iar enunţul care se presupune că este sprijinit de aceste premise sau că rezultă din ele este concluzie.

Nu este necesar ca premisele să prezinte dovezi evidente sau motive adevărate, nici ca premisele să sprijine într-adevăr concluzia. Dar cel puţin, premisele trebuie să pretindă că prezintă dovezi sau motive şi trebuie anexate şi pretentia că dovezile sau monstrele sprijină sau implică ceva.

Condiţiile de identitate ale argumentelor sunt legate de o dublă presupoziţie:

a)      premisele pretind că oferă dovezi şi motive;

b)     aceste dovezi sau motive sprijină sau justifică concluzia.

Prima condiţie este o condiţie factuală, iar îndeplinirea ei este puţin problematică. A doua condiţie este însă mult mai importantă. Ea exprimă ceea ce se numeşte condiţia de inferenţialitate, şi are în vedere procesul de raţionare, acela prin care ceva sprijină sau implică ceva, sau ceva urmează sau rezultă din ceva. O astfel de condiţie poate fi explicită sau implicită.

Caracterul inferenţial explicit al unui text sau paragraf sau discurs este dat de existenţa indicatorilor premiselor sau concluziei: astfel, prin urmare, pentru că, etc.

Exemplu:

Ochiul uman poate vedea o sursa de lumină slabă cum este aceea a unei lumânări de la o distanţă de 27 de km, într-un mediu care nu absoarbe lumina. Astfel, lumina unei lanterne puternice îndreptată spre pământ va putea fi văzută pe lună cu ochiul liber.

Cuvântul “astfel” exprimă faptul că ceva este inferat din ceva, prin urmare paragraful este un argument. Caracterul inferenţial implicit al unui text este dat de relaţia inferenţială existentă între enunţurile textului.

Exemplu:

Reducerea preţurilor calculatoarelor personale este un rezultat al revoluţiei tehnologice. În anii '60 un calculator folosea circuite integrate care conţineau sute de tranzistori sau componente într-un singur chip. Astăzi chipurile de numai câţiva milimetri pătraţi conţin câteva mii de astfel de componente.

Relaţia inferenţială dintre primul enunţ şi celelalte două este implicită, pentru că primul enunţ este susţinut sau sprijinit de celelalte două, care constituie dovezi pentru primul enunţ. Prin urmare, textul este un argument. Prima propoziţie este concluzie, iar celelalte două sunt premise.

Pentru a stabili dacă într-un text se prezintă dovezi sau motive pentru a se susţine ceva, trebuie să fim atenţi la:

(1)      Cuvintele care constituie indicatori ai premiselor sau concluziei;

(2)      Prezenţa relaţiei inferenţiale dintre enunţuri.

Detectarea relaţiei inferenţiale nu este întotdeauna o sarcină uşoară. Uneori este utilă inserarea “mentală” a cuvântului “prin urmare” înaintea unora dintre enunţuri, pentru a vedea dacă acestea pot fi considerate concluzii. Chiar în astfel de situaţii decizia dacă un text conţine o relaţie inferenţială poate fi o chestiune de interpretare.

Uneori, singurul raspuns posibil este unul condiţional: dacă acest text conţine un argument, atunci acestea sunt premisele şi aceasta este concluzia.

Exerciții:

Identificați argumentele conținute în textele de mai jos, identificând premisele și concluziile lor:

1. „Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugetã. Ce este acesta? Unul ce se îndoiește, înțelege, afirmă, neagã, voiește, nu voiește, totodatã imagineazã și simte. […] Prin urmare, din simplul fapt cã știu de existenþa mea și observ totodatã cã absolut nimic altceva nu aparține firii sau esenței mele, în afarã de faptul cã sunt ființã cugetãtoare, închei pe drept cã esența mea constã în aceea doar cã sunt ființă cugetãtoare. Și cu toate că… am un corp care mi-e foarte strâns legat — fiindcă totuși, pe de o parte, am o idee distinctă și clară a mea însumi ca ființă cugetătoare doar, neîntinsă, iar pe de altă parte, o idee distinctă a corpului ca lucru întins doar, necugetător, e sigur că sunt deosebit cu adevărat de corpul meu și că pot exista fãră el…  Dar nimic nu mă învațã mai lãmurit natura decât că am un trup, căruia i-e neplãcut atunci când simt durere, ce are nevoie de hranã sau bãuturã atunci când sufãr de foame și sete ș.a.m.d.: prin urmare, nu trebuie să mă îndoiesc că se aflã ceva adevărat aici. “ (R. Descartes, Meditații despre filozofia primă)

2. „Este adevărat cã a oferi unor oameni în zdrențe, analfabeți, nehrăniți sau slăbiți de boală drepturi politice sau garanții împotriva ingerinței statului în viața lor privată înseamnă a-ți bate joc de ei. Înainte de a înțelege semnificația unei sporiri a propriei libertăți și de a se bucura de folosirea ei, acești oameni au nevoie de îngrijiri medicale și de educație. Ce este libertatea pentru cei care nu pot face uz de ea? Ce valorează ea fãrã acele condiții indispensabile uzului ei? Trebuie început cu începutul; […] libertatea individualã nu este o necesitate primară pentru orice om. “ (I. Berlin, Douã concepte de libertate)

3. „Majoritatea oamenilor sunt convinși că, atâta timp cât nu sunt obligați în mod deschis de o putere exterioară să facă ceva, hotărârile lor sunt ale lor și cã, dacă doresc ceva, ei sunt cei care doresc. Dar aceasta este una din marile iluzii pe care ni le facem despre noi înșine. Un mare număr din hotărârile noastre nu sunt cu adevărat ale noastre, ci ne sunt sugerate din afară; reușim să ne convingem cã noi suntem cei care am luat hotărârea, când, de fapt, ne-am conformat așteptărilor celorlalți, împinși de frica de izolare și de amenințări mai directe împotriva vieții, libertății și liniștii noastre. “ (E. Fromm, Texte alese)

4. „Omul nu este o ființă abstractã, situatã în afara lumii. Omul este lumea omului, statul, societatea. Acest stat, aceastã societate produc religia, o concepție rãsturnatã despre lume, pentru cã însuși statul, societatea constituie o lume întoarsã pe dos. […] Lupta împotriva religiei este, prin urmare, lupta împotriva acelei lumi a cãrei aromă spiritualã este religia.“ (K. Marx)

5. „Dominația este întotdeauna mediată de anumite bunuri sociale. Prin urmare, egalitatea visată nu necesită reprimarea persoanelor. Trebuie să înțelegem și să controlăm bunurile sociale; nu trebuie să violentăm sau să asuprim ființele umane“. (Michael Walzer)

6. „Se cuvine ca ceea ce-i drept să fie urmat, este necesar ca cel mai puternic să fie ascultat. Dreptatea fără forță este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică. Dreptatea fără forță este contestată pentru că există întotdeauna oameni răi, forța fără dreptate este condamnabilă. Prin urmare trebuie să punem la un loc dreptatea și forța și pentru aceasta sș facem ca ce-i drept sã fie puternic și ce-i puternic sș fie drept. Dreptatea este un lucru discutabil, puterea se recunoaște fără nici o discuție. Deci, n-avem decât să dăm putere dreptății. Neputându-se face ca ceea ce-i drept să fie puternic, lumea a făcut ca ceea ce-i puternic să fie drept.“ (B. Pascal, Cugetări)

7. „Ființele a căror existențã nu este întemeiată pe voința noastră, ci pe natură, au totuși, dacă sunt ființe fără rațiune, numai o valoare relativă, ca mijloc, și de aceea se numesc lucruri, pe când ființele raționale se numesc persoane, fiindcă natura lor le distinge deja ca scopuri în sine, adică drept ceva ce nu este îngăduit sã fie folosit numai ca mijloc, prin urmare îngrădește orice bun-plac (și este un obiect de respect). Aceste ființe raționale nu sunt deci numai scopuri subiective, a căror existențã are o valoare pentru noi ca efect al acțiunii noastre, ci sunt scopuri obiective, adică lucruri a cãror existență în ea însãși este un scop, și anume un astfel de scop căruia nu i se poate substitui nici un alt scop, pentru care el ar trebui sã serveascã numai ca mijloc, fiindcă fără acesta nu s-ar putea găsi nicăieri nimic de valoare absolută, iar dacă orice valoare ar fi condiționată, prin urmare contingentă, nu s-ar putea găsi pentru rațiune nici un principiu practic suveran.“ (I. Kant, Critica rațiunii practice)

8. „Numai în mãsura în care oamenii trãiesc conduși de rațiune se potrivesc totdeauna în mod necesar cu natura lor. Demonstrație: în măsura în care oamenii sunt zbuciumați de afecte care sunt pasiuni, ei pot fi diferiți prin natură și potrivnici unii altora. Dar se poate spune că oamenii sunt activi numai în măsura în care trăiesc conduși de rațiune; și astfel, tot ce rezultă

din natura omenească, întrucât este definită prin rațiune, trebuie sã fie cunoscut numai prin natura umană ca prin cauza sa cea mai apropiată. Însă, fiindcă fiecare poftește potrivit cu legile naturii sale ceea ce socotește că este bun și năzuiește să înlăture ceea ce consideră că este rău și fiindcă, apoi, ceea ce noi socotim, după porunca rațiunii, că este bun sau rău, este cu necesitate bun sau rău, oamenii numai în măsura în care trãiesc conduși de rațiune fac cu necesitate ceea ce este bun pentru natura omeneascã și, prin urmare, pentru orice om, adică ceea ce se potrivește cu natura oricărui om. Deci oamenii se potrivesc de asemenea cu necesitate totdeauna între ei, în măsura în care trăiesc conduși de rațiune.“ (B. Spinoza, Etica)

9. „[V]aloarea morală a acțiunii nu rezidă în efectul ce se așteaptă de la ea, deci nu rezidă nici într-un principiu oarecare al acțiunii și care are nevoie sã-și împrumute mobilul de la acest efect scontat. Căci toate aceste efecte (o situație agreabilă proprie, ba chiar promovarea fericirii străine) puteau fi produse și de alte cauze și nu era deci nevoie întru aceasta de voința

unei ființe raționale, deși numai în această voință poate fi întâlnit binele suprem și necondiționat.“ (I. Kant, Bazele metafizicii moravurilor)

10. „Avem nevoie aici de un criteriu cu ajutorul căruia sã putem distinge sigur o cunoștință pură de una empirică. Experiența ne învață, în adevăr, că ceva are o însușire sau alta, dar nu și că nu poate fi altfel. Dacă deci, în primul rând, se găsește o judecată care este gândită în același timp cu necesitatea ei, ea este o judecată a priori, iar dacă, pe lângă aceasta, nu este derivată decât din una care este ea însăși valabilă ca judecată necesară, ea este absolut a priori. În al doilea rând: experiența nu dă niciodată judecăților ei universalitate adevărată sau strictă, ci numai una presupusă și relativă (prin inducție), astfel încât propriu-zis trebuie sã se spună: pe cât am observat până acum, nu se găsește nici o excepție la cutare sau cutare regulă. Dacă, deci, o judecată e gândită cu universalitate strictă, adică astfel încât absolut nici o excepție nu e îngăduită ca posibilă, atunci ea nu e dedusă din experiență, ci e valabilă absolut a priori. Universalitatea empirică nu este deci decât o înălțare arbitrară a valabilității, de la ceea ce e valabil în cele mai multe cazuri, la ceea ce e valabil în toate cazurile, ca, de exemplu, în judecata: toate corpurile sunt grele; când, dimpotrivă, universalitatea strictă aparține esențial

unei judecăți, atunci această universalitate indică un izvor special de cunoaștere a priori. Necesitatea și universalitatea strictă sunt deci criterii sigure ale unei cunoștințe a priori și sunt inseparabil unite între ele.“ (I. Kant, Critica rațiunii pure)