ARGUMENTE
ŞI DIALOGURI
INTRODUCERE
Teoria
argumentării are trei scopuri principale: identificarea, analiza şi evaluarea
argumentelor. Un argument presupune oferirea de motive în sprijinul unei teze
sau pentru a o critica. A
spune că ceva este un argument satisfăcător înseamnă a spune că el oferă unul
sau mai multe motive pentru a sprijini sau critica o teză sau afirmaţie.
Dar de ce ar trebui ca cineva să ofere un motiv pentru a
susţine o afirmaţie? Această observaţie presupune că există întotdeauna două
părţi implicate într-un dialog. Una din părţi propune un argument atunci când
formulează un motiv pentru a susţine o afirmaţie sau teză. Cealaltă parte
consideră teza sau afirmaţia ca fiind criticabilă. Cu alte cuvinte, oferirea
unui argument presupune un dialog între două părţi.
Termenul de “argumentare” denotă procesul dinamic în care
argumentele sunt conectate formând lanţuri de argumentare subordonate scopului
unui dialog. Ceea ce caracterizează în mod esenţial un argument este motivul
sau setul de motive oferite pentru a susţine o teză, numită concluzia
argumentului.
DIALOGURI
Un dialog este un tip de conversaţie în jurul unui anumit
scop între doi (sau mai mulţi) participanţi. La fiecare mişcare în cadrul
dialogului, unul dintre participanţi răspunde la mişcarea celuilalt. Astfel,
fiecare dialog este o secvenţă conectată de mişcări (acte de vorbire) care are
o anumită direcţie (scopul dialogului). Dialogurile sunt cadre convenţionale
care fac posibilă argumentarea raţională. Dialogurile nu conţin numai argumente.
Ele pot conţine şi explicaţii, instrucţiuni sau sugestii în legătură cu ceea ce
urmează să fie făcut, etc. Dar adesea conţin argumente. Atunci când conţin
argumente, argumentarea este reuşită sau satisfăcătoare dacă participanţii
oferă celorlalţi posibilitatea de a formula propriile argumente. Dacă un
participant foloseşte, spre exemplu, forţa pentru a-i convinge pe ceilalţi,
atunci aceasta constituie obstrucţionarea dialogului.
Pentru a prezenta un exemplu tipic de argumentare să
considerăm o situaţie în care două persoane, Elena şi Bogdan, discută la o
petrecere. Elena se opune practicii des întâlnite a oferirii de bacşişuri. Ea a
avut unele dificultăţi în a oferi bacşişuri şi crede că această practică ar
trebui întreruptă. Pe de altă parte, Bogdan crede că practica oferirii de
bacşişuri este bună şi trebuie menţinută. Grupul din care fac parte le
sugerează să poarte o discuţie după petrecere în scopul rezolvării diferenţei
de opinii. Iată discuţia (mişcările în cadrul dialogului sunt numerotate):
Elena (1) : O
problemă cu oferirea de bacşişuri este că uneori este foarte dificil de ştiut
cît de consistente ar trebui să fie atunci când sunt oferite taximetriştilor,
portarilor de hotel sau ospătarilor .
Bogdan (1): Nu e chiar aşa de dificil. Dacă ai beneficiat
de un serviciu bun, oferă un bacşiş. Altfel, nu-l oferi.
Elena
(2): Dar cât ar trebui oferit? Şi
cum poţi evalua cât de bun este serviciul făcut?
Bogdan (2): Bazează-te pe simţul comun.
Elena (3): Bogdan, ăsta nu este tocmai un răspuns! Simţul
comun este adesea greşit. Ce
fel de criteriu pentru o bună evaluare este acesta?
Bogdan (3): Asemenea altor lucruri, în viaţă dacă vrei să
faci ceva bun, cum ar fi să răsplăteşti calitatea, trebuie să faci apel la
simţul comun.
Elena (4): În privinţa bacşişului, simţul comun înseamnă
prea multă incertitudine. Datorită acestei incertitudini, persoanele implicate
se pot simţi jignite. Dacă cel care oferă oferă prea puţin, cel care primeşte
nu se va simţi deloc bine. Dacă cel care oferă oferă prea mult, el însuşi se va
simţi frustrat. Astfel, practica oferirii de bacşişuri duce la frustrări şi
sentimente neplăcute.
Bogdan (4): Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studii
din banii obţinuţi din bacşişuri. Iar educaţia universitară este un lucru bun.
Dacă practica bacşişului ar dispărea, atunci unii studenţi nu şi-ar mai permite
să facă studii universitare.
Elena (5): Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie
făcut este creşterea salariului minim pe economie.
Bogdan (5): Asta ar putea duce la închiderea multor restaurante
şi mulţi studenţi şi alte categorii nu ar mai avea slujbe.
În aceste secvenţe ale dialogului pot fi identificate:
1.
Problema dezbătută. Aceasta este reprezentată de o pereche centrală de
propoziţii. În dialogul nostru problema este dacă practica oferirii de
bacşişuri este o practică care ar trebui continuată. Problema cuprinde două
enunţuri numite teze. O teză este enunţul că oferirea de bacşişuri este o
practică bună, celălalt este că oferirea de bacşiş nu este o practică bună şi
nu ar trebui continuată. În cadrul dialogului nu s-a stabilit care este
adevărată sau falsă.
2.
Punctele de vedere ale participanţilor. Dialogul are loc între participanţi: preoponent şi
respondent. Fiecare are un punct de vedere asupra problemei discutate. Bogdan
susţine practica bacşişului, punctul său de vedere poate fi numit pro, în timp ce Elena se opune practicii
bacşişului, deci punctul său de vedere este contra.
3. Politeţea. Cei doi participanţi îşi formulează punctele de vedere
fără să-l împiedice pe celălalt să-şi formuleze propriile opinii, dominând
astfel dialogul verbal sau fizic. Această caracteristică
se numeşte amabilitate sau politeţe în dialog.
4.
Opoziţia punctelor de vedere: cele două puncte de vedere sunt opuse, ceea ce duce la
un conflict de opinii pe tema discutată. În cadrul dialogului pe tema oferirii
de bacşiş, teza lui Bogdan se opune sau este negaţia tezei pe care o susţine
Elena. Aceasta înseamnă că una dintre teze poate fi adevărată, dacă cealaltă nu
este adevărată.
5.
Folosirea argumentelor: Cei doi participanţi fac diverse mişcări în cadrul
dialogului. Spre exemplu, ei pun întrebări, aşteaptă răspunsuri, răspund la
întrebările puse. Dar cea mai important mişcare sau secvenţă în cadrul unui
dialog este formularea de argumente. Scopul formulării unui argument este acela
de a-l face pe celălalt participant să accepte punctul de vedere al celui care
argumentează schimbându-i acestuia punctul de vedere susţinut anterior.
În dialogul dintre Elena şi Bogdan, niciunul nu avut
succes în folosirea argumentării pentru a-l face pe celălalt să-şi schimbe
punctul de vedere. Acesta este scopul ambilor participanţi la dialog. Dar, deşi
niciunul nu şi-a realizat scopul, şi astfel nu există un învingător şi un
învins, dialogul are totuşi mult avantaje. Participanţii au învăţat ceva din
punctul de vedere al celuilalt. Fiecare a dobândit o cunoaştere mai detaliată a
propriului punct de vedere prin încercarea de a-l expune şi de a-l susţine prin
formularea de argumente.
ARGUMENTE
Să considerăm ultima parte a dialogului despre practica
oferirii de bacşiş ca o secvenţă de mişcări în cadrul căreia Elena şi Bogdan au
schimbat argument opuse:
Bogdan (4): Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studiu
din banii obţinuţi din bacşişuri. Iar educaţia universitară este un lucru bun.
Dacă practica bacşişului ar dispărea atunci unii studenţi nu şi-ar mai permite
să urmeze studii universitare
Elena (5): Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie
făcut este creşterea salariului minim pe economie.
Bogdan (5): Asta ar putea duce la închiderea multor
restaurante, şi mulţi studenţi şi alte categorii nu ar mai avea slujbe.
Aici Bogdan începe prin a formula un argument. Argumentul
său poate fi prezentat ca un set de premise care sprijină o concluzie pentru
care el argumentează. Bogdan a formulat un enunţ atunci când a spus că mulţi
studenţi îşi plătesc taxele din banii obţinuţi din bacşişuri. Apoi a mai
formulat două enunţuri. Mai întâi, a spus că studiile universitare sunt un
lucru bun, iar apoi că renunţarea la practica oferirii de bacşişuri ar conduce
la situaţia în care unii studenţi nu şi-ar mai permite să-şi continue studiile.
Pentru a structura enunţurile lui Bogdan în forma unui argument le putem aranja
astfel încât să avem mai întâi premisa generală. Premisa generală a
argumentului lui Bogdan este aceea că educaţia universitară este un lucru bun.
Următoarele două premise sunt premise suplimentare. Bogdan foloseşte aceste
trei premise pentru a-şi susţine concluzia. Astfel, argumentul său va fi:
PREMISĂ: Educaţia universitară este un lucru bun
PREMISĂ: Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studiu din
banii obţinuţi din bacşişuri
PREMISĂ: Dipariţia practicii oferirii de bacşişuri ar
însemna pentru unii studenţi lipsa posibilităţii de a urma studii universitare
CONCLUZIE: Prin urmare, practica oferirii de bacşiş este
o practică bună şi ea ar trebui continuată
Elena răspunde cu un alt argument, spunând: “Asta nu este
o problemă. Tot ceea ce trebuie făcut este creşterea salariului minim pe
economie.” Problema pe care Bogdan a formulat-o în argumentul său este aceea că
renunţarea la practica oferirii de bacşişuri ar putea duce la limitarea
posibilităţii ca unii studenţi să urmeze cursuri universitare. Argumentul
Elenei se referă la această problemă. Soluţia sa este creşterea salariului
minim pe economie. Probabil aceasta va duce la rezolvarea problemei, pentru că
studenţii nu ar mai depinde de practica oferirii de bacşişuri. Argumentul
Elenei poate fi scris astfel:
PREMISĂ: Dacă vom creşte salariul minim pe economie,
studenţii nu vor mai depinde de practica bacşişului pentru a-şi putea plăti
taxele
PREMISĂ: Dacă studenţii nu ar trebui să depindă de banii
obţinuţi din bacşişuri pentru a-şi plăti taxele, atunci nu ar fi necesar pentru
ei să se bazeze pe aceştia pentru a-şi permite să urmeze cursuri universitare
CONCLUZIE: Studenţii îşi vor putea permite să urmeze
cursuri universitare chiar dacă practica oferirii de bacşişuri ar fi oprită.
Prima premisă a argumentului Elenei introduce o nouă
presupoziţie în cadrul argumentării în dialog. Această premisă împreună cu o
alta formulată în cadrul dialogului o conduce pe Elena la o concluzie.
Concluzia sprijină punctul său de vedere potrivit căruia practica bacşişului ar
trebui întreruptă. Ea este de acord cu Bogdan că educaţia universitară este un
lucru bun, dar ea poate să argumenteze acum că punctul său de vedere în
legătură cu practica bacşişului nu este în conflict cu acest enunţ.
Argumentarea lui Bogdan este coerentă cu propriul său
punct de vedere susţinut în cadrul dialogului. Dacă studenţii nu şi-ar permite
să plătească taxele de studiu acesta ar fi un lucru rău, indezirabil. Astfel
putem vedea cum argumentul lui Bogdan este legat de teza centrală a dialogului,
aceea că practica oferirii bacşişului este o practică bună, şi astfel ea are o
anumită valoare în dialog. În mod asemănător, argumentul Elenei este relevant
pentru punctual său de vedere.
Argumentele de genul celor formulate de Bogdan sunt
formate din premise şi concluzii. Un enunţ poate fi adevărat sau fals.
Premisele sunt enunţuri care oferă motive pentru a susţine o concluzie. O
concluzie este un enunţ care exprimă o teză formulată de un participant la
dialog ca răspuns la îndoielile exprimate de cealaltă parte. Concluzia unui
argument poate fi identificată de cele mai multe ori prin expresii ca “prin urmare”
sau “astfel”. Astfel de cuvinte se numesc indicatori de concluzie. Aceştia pot
fi:
Indicatori de concluzie: “prin
urmare”, “aşadar”, “deci”, “astfel”, “în consecinţă”, “am putea conchide că”,
“rezultă că”, “urmează că”, “corespunzător”, etc.
Premisele pot fi şi ele identificate prin anumite
expresii, cum sunt:
Indicatori de premise:
“pentru că”, “întrucât”, “deoarece”, ”având în vedere că”, etc.
Abilitatea de a identifica un argument prin stabilirea premiselor şi concluziilor este o abilitate esenţială pentru argumentarea critică. Un argument poate fi analizat critic numai în măsura în care a fost identificat corect. Totuşi, lista anterioară de indicatori de premise şi concluzii nu este completă, şi astfel de indicatori nu sunt suficienţi pentru identificarea argumentelor formulate în limbajul natural. Uneori este nevoie de identificarea unui anumit tip de argumente, iar această abilitate se dezvoltă pe măsură ce putem identifica mai multe tipuri de argumente.
ARGUMENTE
ŞI SCHEME ARGUMENTATIVE
Fiecare formă de argumentare
descrisă în continuare este folosită ca argument prezumtiv care are un anumit
grad de plauzibilitate. Fiecărei forme de argumentare îi corespunde un set de
întrebări critice. Într-un caz dat, evaluarea ar putea fi o problemă de
echilibru între argumentele în favoarea concluziei şi cele opuse. Aceste forme
de inferenţe se numesc scheme argumentative şi ele sunt tipuri obişnuite de
argumentare care pot fi în întâlnite şi în conversaţiile obişnuite.
ARGUMENTUL APELULUI LA OPINIA EXPERTULUI
Argumentul apelului la opinia
expertului este o specie a argumentului
credibilității, în care este trasă o
concluzie din datele sau informațiile pe care le obținem dintr-o anumită sursă.
Un astfel de argument are următoarea schemă:
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU
ARGUMENTUL CREDIBILITĂŢII
Premisa referitoare la credibilitate: a este în măsură să ştie dacă A este adevărată sau falsă.
Premisa asertivă: a asertează că A este adevărată (falsă).
Concluzie: A poate fi în mod plauzibil
considerată adevărată (falsă).
ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Este a în
măsură să ştie dacă A este adevărată
(falsă)?
2) Este a o
sursă onestă sau de încredere?
3) A asertat a că
A este adevărată (falsă)?
A doua întrebare întrebare critică
se referă la credibilitatea sursei. Spre exemplu, atunci când se examinează un
martor în cadrul unui proces, unui avocat i se permite să pună întrebări despre
caracterul (onestitatea) martorului. Dacă se ştie că un martor a minţit
într-unul sau mai multe cazuri anterioare sau că capacitatea sa de a judeca
este alterată sau că are un caracter îndoielnic, avocatul poate invoca aceste
fapte în cadrul examinării martorului. Punând aceste întrebări, avocatul ar
putea pune credibilitatea martorului în discuţie, influenţând juriul făcându-l
să aibă îndoieli în privinţa încrederii în mărturiile sale.
Acelaşi gen de consideraţii se aplică şi argumentelor care nu sunt specifice
proceselor judiciare. Raţionarea de tipul credibilităţii este folosită în mod
tipic în dialogurile centrate pe căutarea de informaţii şi în dialogurile şi
cercetările care depind de sau se bazează pe informaţii dobândite anterior.
Apelul la opinia expertului, numit uneori „argumentul bazat pe opinia
expertului” este o subspecie a argumentului credibilităţii. El se
bazează pe presupoziţia că sursa este în măsură să ştie sau să cunoască un
anumit subiect pentru că este expert în domeniul acelui subiect. Argumente ale
opiniei expertului sunt întâlnite şi au o importanţă deosebită ca surse de
evidenţă în procese judiciare. Spre exemplu, experţii în balistică şi experţii
în ADN sunt adesea folosiţi ca surse de informaţii în procese.
SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU
APELUL LA OPINIA EXPERTULUI
Premisa majoră: Sursa E este un expert în domeniul D
de care aparţine propoziţia A.
Premisa minoră: E asertează că propoziţia A (în domeniul D) este adevărată (falsă).
Concluzie: A poate fi în mod plauzibil
considerată adevărată (falsă).
ÎNTREBĂRI CRITICE
1) Întrebarea
referitoare la expertiză: Cât de
credibil este E ca o sursă expertă?
2) Întrebarea
referitoare la domeniu: Este E un expert în domeniul de care aparţine
A?
3) Întrebarea
referitoare la opinie: Ce a afirmat E şi are legătură cu A?
4) Întrebarea
referitoare la încredere: Este E, ca persoană, de încredere ca sursă?
5) Întrebarea
referitoare la consistenţă: Este A consistentă cu ceea ce asertează alţi
experţi?
6) Întrebarea
referitoare la evidenţă: Este
aserţiunea lui E bazată pe dovezi?
Un apel la opinia expertului poate fi evaluat critic prin
chestionarea oricărei premise. Un expert într-un domeniu trebuie să aibă recomandări
şi experienţă atestată. Nu este
suficient, spre exemplu ca el să aibă popularitate. În legătură cu cea de a
doua întrebare, este important să fim atenţi la ceea ce spune în mod
precis un expert (să fie citat, dacă se poate).
În ceea ce priveşte a treia
întrebare, trebuie să fim atenţi, spre exemplu, să verificăm dacă expertul este
o autoritate într-un domeniu, iar afirmaţia sau punctul său de vedere ţine
cumva de un alt domeniu.
A şasea întrebare se referă la
cerinţa ca expertul să-şi justifice
afirmaţiile prin indicarea de fapte, evidente cu caracter obiectiv.
Celelalte două întrebări au legătură cu două presupoziţii implicite. A cincea întrebare are legătură cu opiniile nonconformiste, în special cu cele în privinţa cărora specialiştii
nu sunt de acord.
Întrebarea referitoare la consistenţă poate fi pusă prin
compararea lui A cu alte fapte
cunoscute (şi, în particular, cu ceea ce experţi din domeniul D, alţii decât E, spun).
Întrebarea referitoare la încredere
poate fi pusă prin exprimarea unor îndoieli cu privire la faptul dacă expertul
ca persoană poate fi considerat o sursă de încredere. Spre exemplu, ne-am putea
întreba dacă expertul are unele preferinţe particulare sau are ceva de câştigat
din punctul de vedere formulat.
EXEMPLE
Folosirea apelului la opinia
expertului ca argument nu înlocuieşte obţinerea de evidenţe factuale prin
metode ştiinţifice de colectare a datelor. Este o metodă argumentativă care
poate fi folosită în mod abuziv.
Totuşi, în multe cazuri, în deliberări şi alte tipuri de dialog acest tip de
argument, în ciuda failibilităţii sale, poate fi o sursă valoroasă de colectare
de informaţii şi sugestii utile pentru a rezolva o problemă sau a lua o
decizie.
Un exemplu este acela în care o
adunare legislativă discută în privinţa legalizării marihuanei. Unul dintre
argumentele relevante în dezbatere ar fi acela al consecinţelor legalizării. Un
argument puternic împotriva legalizării ar fi un argument de tipul pantei alunecoase care leagă
consumul de marihuana de dependenţa crescândă de droguri mult mai puternice – o
consecinţă negativă, percepută ca foarte periculoasă. În acest punct un lucru
care se poate întâmpla este apelul la opinia experţilor în privinţa legăturii
dintre consumul de marihuana şi folosirea unor droguri mai puternice. Ambele
părţi implicate în discuţie vor folosi opinii ale experţilor care ar putea
intra în conflict. Ambele părţi ar putea chestiona experţii, iar dialogul ar
putea fi foarte util din punct de vedere al votului. Evident, este foarte
important modul în care sunt prezentate mărturiile experţilor şi cum sunt
chestionate critic acestea de către participanţii la adunarea legislativă.
Probabil cea mai familiară folosire a mărturiilor experţilor este cea din domeniul juridic, unde acestea sunt foarte importante, în special în
procesele penale. Un tip comun de probe este cel balistic sau de medicină
legală, cum ar fi testele ADN de la locul crimei. Un altul este cel oferit de
psihiatri sau psihologi care sunt solicitaţi să descrie „starea minţii”
acuzatului în cazul în care este invocată în proces o alterare a sănătăţii
mintale a acestuia. De regulă, în astfel de cazuri, se ajunge la o „luptă a
experţilor”, pentru că ambele părţi vor încerca să-şi susţină punctele de
vedere cu ajutorul experţilor. Astfel de conflicte ale experţilor ne amintesc
că argumentele bazate pe opinia experţilor sunt în mod esenţial subiective sau prezumtive şi foarte rar au un caracter concludent. Chiar şi în astfel de cazuri, ele pot fi utile în
scopul unei informări de calitate şi al luării unor decizii importante în
cadrul deliberărilor. Apelurile la opinia expertului pot fi, uneori, folosite
în mod eronat cu scopul de a intimida
sau reduce la tăcere interlocutorul
spunând ceva de genul, „Ei bine, nu eşti un expert, nu e aşa?”. Această tactică
poate fi o eroare atunci când este folosită pentru a suprima sau bloca o eventuală
încercare de a chestiona ceea ce a spus un expert.
EXERCIŢII
Analizaţi următoarele argumente identificând schema de
argumentare corespunzătoare. Identificaţi premisele şi concluzia argumentului.
Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar trebui luate în
considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse (Walton):
1) Bogdan s-a pierdut în
junglă, într-o ţară care nu îi este cunoscută. Totuşi, el ştie că Tarzan este
foarte familiarizat cu zona în care se află, şi îl întreabă pe Tarzan care este
cel mai scurt drum spre muntele la care vrea să ajungă. Tarzan îi răspunde: “Nu
traversa râul din faţă. Este plin de crocodili înfometaţi şi rinoceri
periculoşi” (Walton)
2) Într-un dialog despre hrana
modoficată genetic, Sanda l-a citat pe Prinţul de Wales ca sursă pentru a-şi
susţine punctul de vedere în cadrul dialogului. Ea a formulat următorul
argument:
3)
“Prinţul Charles a spus că trebuie să redescoperim respectul faţă de natură,
iar ştiinţa, care este lipsită de dimensiunea spirituală, nu ar trebui să fie
folosită pentru a schimba natura.” Ea a spus, “El ştie totul espre agricultura
organică. El are chiar şi o grădină organică în Highgrove.” (Walton)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu