Curs Teoria argumentarii. Scheme de argumentare. Argumentul bazat pe analogie. Argumentul corelatie-cauza 22-29 aprili

ARGUMENTUL BAZAT PE ANALOGIE

DESCRIERE

Argumentul bazat pe analogie este un tip de raţionare centrat pe cazuri particulare, în care un caz este considerat asemănător cu un altul dintr-un anumit punct de vedere. Pentru că se consideră că un caz are o anumită proprietate, atunci celălalt caz, se trage concluzia, are aceeaşi proprietate (datorită faptului că un caz seamănă cu celălalt). Argumentul este anulabil, pentru că oricare ar fi două cazuri considerate, este posibil ca ele să fie asemănătoare din anumite puncte de vedere, şi diferite din alte puncte de vedere. Din faptul că două cazuri sunt în general asemănătoare, nu rezultă că trebuie să fie asemănătoare în orice privinţă.

SCHEMA DE ARGUMENTARE A ARGUMENTULUI BAZAT PE ANALOGIE

Premisa care afirmă asemănarea: În general, cazul C₁ este asemănător cu cazul C₂.

Premisa de bază:  A este adevărat (fals) în cazul C₁.

Concluzie: A este adevărat (fals) în cazul C₂.

ÎNTREBĂRI CRITICE

1.        Există diferenţe între C1 şi C2 care tind să submineze forţa asemănării specificate?

2.        Este A adevărat (fals) în C1?

3.        Există un alt caz C3 care este, de asemenea, asemănător lui C1, dar în care A este fals (adevărat)?

EXEMPLE

Într-o discuție pe tema practicii obișnuite a oferirii de bacșiș persoana care apără această practică argumentează:

A pune capăt practicii bacşişului este acelaşi lucru cu a lua unui animal principala sursă de hrană prin distrugerea habitatului său natural.

Îndepărtarea sursei principale de hrană a unui animal prin distrugerea habitatului său natural are drept principală consecinţă moartea dureroasă a animalului datorată înfometării şi bolii.

Prin urmare, oprirea practicii bacşişului va însemna distrugerea unei surse de venit pentru oameni care se luptă să supravieţuiască într-o economie aflată în declin. 

În acest argument, persoana compară două cazuri: cazul unui animal care luptă să supravieţuiască într-un mediu ostil şi cazul unei persoane care luptă să supravieţuiască într-o economie în declin. Ea oferă exemple de consecinţe negative ale distrugerii habitatului într-un caz, şi apoi postulează consecinţe comparabile în celălalt caz. Persoana foloseşte un argument bazat pe consecinţe, dar acest argument este construit pe un argument bazat pe analogie, care foloseşte o comparaţie între două cazuri. Cele două cazuri sunt diferite din anumite puncte de vedere, dar prin compararea lor, persoana formulează un argument plauzibil.

În acest exemplu, răspunsul la a doua întrebare critică este ușor de formulat, pentru că premisa de bază  a argumentului – aceea că distrugerea habitatului unui animal are consecinţe negative – este într-adevăr plauzibilă. Dar răspunsul la prima întrebare deschide calea unei critici la adresa argumentului bazat pe analogie în acest caz. Se poate argumenta că este o diferenţă între cele două cazuri. Dacă un animal îşi pierde habitatul, este posibil să nu existe un alt loc în care să se mute sau unde să fie mutat şi unde să există surse de hrană. Dar în cazul unei persoane care este împiedicată să mai primească bacşiş, banii suplimentari care ar putea fi colectaţi prin creşterea preţurilor, odată ce bacşişul este interzis, ar putea fi folosiţi la creşterea salariilor sau beneficiilor angajaţilor. Oricum, orice diferenţă de acest gen poate fi folosită pentru a ridica îndoieli asupra argumentului bazat pe analogie folosit în exemplul anterior.

            În unele cazuri, punerea celei de a treia întrebări poate fi eficientă, dar în altele, nu. Motivul este acela că este necesar un anumit grad de inteligenţă şi pricepere pentru a construi o contraanalogie. În unele cazuri, folosirea unei contranalogii poate fi foarte eficientă. Următorul caz este clasic în această privinţă.

Într-un discurs pentru strângerea de fonduri pentru ajutorarea rebelilor din Nicaragua, preşedintele Ronald Reagan a comparat rebelii cu patrioţii americani care au luptat în Războiul de Independenţă. Un vorbitor care se opunea trimiterii de fonduri rebelilor a comparat situaţia din Nicaragua cu razboiul din Vietnam.

Folosind argumentul bazat pe analogie, Reagan a comparat cazul rebelilor din Nicaragua cu cazul patrioţilor americani care au luptat în Războiul de Independenţă. Pentru că audienţa ar fi crezut că o situaţie de acest din urmă gen merită luată în considerare, că este bine de sprijinit şi că are consecinţe pozitive, este uşor de presupus că ea ar susţine acea acţiune. Folosind argumentul bazat pe o analogie, Reagan a sperat să transfere această atitudine pozitivă asupra cazului prezentat. Dar oponentul său a construit un contraargument folosind o altă analogie care are de asemenea un impact puternic asupra audienţei. Intervenţia în Vietnam a avut foarte multe consecinţe negative pentru Statele Unite şi a fost o experienţă neplăcută. Nimeni nu ar vrea ca ea să se repete vreodată. Acest caz are semnificaţia unei lecţii care arată că intervenţia într-o ţară străină poate avea efecte nedorite şi chiar dezastruoase, chiar de la primii paşi făcuţi în această direcţie. Astfel, aici avem un al treilea caz care este asemănător cu cazul Nicaragua, şi în care intervenţia a avut consecinţe nedorite.

În unele cazuri, argumentul bazat pe analogie este folosit într-un mod mai agresiv care poate să conţină multe asumpţii implicite sau neformulate. Următorul exemplu este luat dintr-un magazin Chatelaine, din luna mai 1982. Odată ce sunt identificate diferitele presupoziţii ale argumentului, se poate arăta relativ uşor că ele sunt cel puţin discutabile şi astfel că argumentul care se bazează pe ele este nejustificat.

Când un criminal este găsit vinovat, el este pedepsit indiferent de motivele pentru care a săvârşit crima. În acelaşi fel, oricine face un avort este vinovat de încălcarea dreptului la viaţă al unei persoane.   

Concluzia implicită a acestui argument este afirmaţia că oricine face un avort ar trebui pedepsit. De ce? Argumentul este susţinut de analogia dintre două cazuri considerate asemănătoare. Unul este cel al unei persoane care omoară pe cineva, o crimă pedepsită de legea penală. Celălalt este cazul cuiva care face un avort. Argumentul este acela că întrucît un caz este asemănător cu celălalt, ceva care este adevărat sau valabil în privinţa unui caz ar trebui să fie valabil sau adevărat şi în privinţa celuilalt caz. Argumentul este bazat astfel pe schema de argumentare a argumentului bazat pe analogie. Argumentul se bazează pe presupoziţia că întrucât criminalii sunt pedepsiţi, indiferent care este motivul pentru care au săvârşit crima, prin analogie, şi persoanele care fac avort ar trebui pedepsite. Acest argument se bazează pe premisa implicită că cele două cazuri, de crimă şi avort, sunt asemănătoare. Dar o astfel de presupoziţie este foarte discutabilă. În dreptul penal, un fetus nu este o persoană şi nu are drept la viaţă în acelaşi fel în care are o persoană. Desigur, această distincţie este una juridică, şi există o diferenţă între drept şi moralitate. Dar chiar şi aşa, presupoziţia că oricine face un avort privează o perosană de dreptul la viaţă se bazează la rândul ei pe presupoziţia că un fetus este o persoană. În timp ce apărătorii interdicţiei avortului ar putea accepta această presupoziţie, apărătorii liertăţii de alegere ar putea să o respingă. Ei ar argumenta că cele două cazuri, de crimă şi de avort, diferă în această privinţă.

În general, prima întrebare critică a argumentului bazat pe analogie tinde să fie cea mai importantă în evaluarea argumentelor bazate pe analogie. Dacă un caz este asemănător cu un altul într-o anumită privinţă, atunci asemănarea dă o oarecare greutate plauzibilă argumentului bazat pe analogie. Dar dacă cele două cazuri sunt diferite într-o altă privinţă, atunci specificarea acestei diferenţe tinde să submineze plauzibilitatea argumentului. Ca urmare, argumentele bazate pe analogie pot fi mai slabe sau mai puternice, de la caz la caz.

EXERCIŢII

Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:    

1)    După ce au ingerat un miligram de substanţă alpha pe zi timp de nouă zile, cobaii au dezvoltat anomalii genetice. Datorită asemănării dintre cobai şi oameni, este probabil ca substanţa alpha să producă la oameni acelaşi gen de anomalii genetice.

2)    Atunci când o persoană este diagnosticată cu cancer, se fac eforturi pentru împiedicarea dezvoltării formaţiunii canceroase prin chirurgie, chimioterapie, sau radioterapie. Dar criminalii şi răufăcătorii sunt formaţiuni canceroase ale societăţii. Prin urmare, atunci când aceşti criminali sunt prinşi şi condamnaţi, ei ar trebui trataţi ca orice altă formă de cancer şi eliminaţi prin pedeapsa capitală.

ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ

DESCRIERE

În general se acceptă că două entități, lucruri, fenomene etc., se află în relație de cauzalitate dacă există o corelație statistică între cele două entități, lucruri, fenomene etc.

Spre exemplu, dacă se stabileşte o corelaţie statistică semnificativă între incidenţa redusă a infarctului miocardic şi consumul de vin roşu, atunci se poate trage concluzia provizorie, cu caracter ipotetic că consumul de vin roşu este cauza numărului redus de cazuri de infarct. Argumentul corelație-cauză conchide că există o relație cauzală între două cazuri pe baza observării unei corelații între ele. Însă, pentru că din simpla observare a unei corelații nu rezultă în mod necesar existența unei relații de cauzalitate, argumentul are un caracter prezumtiv.

SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ

Premisă: Există o corelaţie pozitivă între A şi B.

Concluzie: A este cauza lui B.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE

1.       Există într-adevăr o corelaţie între A şi B?

2.       Există vreun motiv să credem că acea corelaţie este mai mult decât o coincidenţă?

3.       Ar putea exista un al treilea factor, C, care să fie cauza atât a lui A cât şi a lui B?

O corelaţie este o relaţie pur statistică, determinată pe baza unor date numerice referitoare la un eveniment care are loc într-un anumit caz, atunci când are loc şi un alt eveniment. Totuşi, cauzalitatea nu este o relaţie pur statistică (sau, dacă este, este unul foarte complicat), prin urmare, inferarea referitoare la cauzare pornind de la o corelaţie nu poate fi evaluată doar statistic sau numeric. Acest tip de inferenţă este unul prezumtiv şi anulabil, care poate criticat sau slabit pe măsură ce dispunem de noi date.

EXEMPLE

O problemă cu argumentele corelaţie-cauză este aceea că uneori corelaţia nu este în realitate între două evenimente, ci doar pare că este astfel. Iată un exemplu:

Cercetătorii de la Wellesley Central Hospital au cercetat 18 pacienţi cu artrită reumatoidă timp de un an, testând modul în care se modifică simptomele lor odată cu schimbarea climatică, dar nu au stabilit nicio corelaţie între cele două. „Concluzia noastră este aceea că această credinţă este, cel puţin parţial, rezultatul unei tendinţe a oamenilor de a percepe modele acolo unde nu există”, a scris Dr. Ronald Redelmeier într-un rezumat al studiului publicat în Procedins of the National Academy of Science. În timpul investigării celor 18 pacienţi cercetătorii au cules date despre simptome timp de 15 luni. Pacienţii îşi evaluau singuri severitatea durerilor, iar doctorii evaluau starea medicală (funcţionare, mobilitate) a încheieturilor fiecărui pacient. Cercetătorii au obţinut de asemenea rapoarte meteorologice pentru zilele din perioada în care erau evaluaţi pacienţii. Ei au intervievat pacienţii în legătură cu durerile artritice, şi toţi pacienţii, mai puţin doi, au afirmat că există o legătură puternică între durerile lor şi schimbarea vremii. Totuşi, atunci când cercetătorii au prelucrat corelaţiile dintre dureri şi particularităţile climatice menţionate de pacienţi, ei nu au găsit niciun model.

În acest caz, pacienţii afectaţi de artrită susţin că există o corelaţie între simptomele artritei şi schimbările climatice. Dar studiul Dr. Redelmeier indică unele îndoieli referitoare la existenţa unei astfel de corelaţii.

O alt problemă este aceea că o corelaţie statistică între două evenimente poate fi o coincidenţă.

Un studiu statistic complicat realizat de Steffie Woolhandler şi David U. Mimmelstein care citează cifre din 141 de ţări a stabilit că cu cât procentul din produsul intern brut cheltuit pentru înarmare este mai mare, cu atât este mai mare rata deceselor în rândul copiilor. Autorii studiului au tras concluzia că există o legătură plauzibilă între cheltuielile militare şi rata deceselor în rândul copiilor: „Rezultatele noastre confirmă ceea ce mulţi au intuit – că militarismul afectează starea de sănătate a populaţiei chiar şi în absenţa unor conflicte sau ostilităţi manifeste”. Totuşi, criticii s-au întrebat dacă rezultatele studiului nu sunt cumva doar o coincidenţă”. Dr. John Bailar, un statistician de la Harvard School of Public Health a afirmat că aceeaşi abordare statistică poate fi folosită pentru a arăta legătura dintre mortalitatea infantilă şi consumul de banane. El s-a întrebat dacă corelaţia statistică dintre două lucuri sau evenimente de acest tip constituie un motiv pentru a trage concluzia că un lucru este cauza celuilalt.

O altă problemă importantă este dacă lucrurile sau evenimentele corelate au ele însele o cauză comună. Următorul exemplu este clasic:

La o conferinţă despre legătura dintre oameni şi animalele de casă ţinută în Boston în 1986, cercetătorii au raportat că animalele de casă pot contribui la scăderea presiunii sângelui, la creşterea şanselor de supravieţuire a bolnavilor de inimă, şi pot reduce starea de izolare resimţită de copiii afectaţi de autism. Potrivit unui raport publicat în Newsweek cercetătorii au făcut cunoscute efectele benefice ale companiei animalelor de casă. Studiile au arătat că femeile care au câini au o mai mare încredere de sine, sunt mai sociabile, şi mai tolerante decât cele care nu au. Bărbaţii care au câini au sentimente de încredere în sine, al prpriei valori şi al apartenenţei mai dezvoltate şi au abilităţi de comunicare mai dezvoltate. Copiii care cresc alături de animale de casă dau în general dovadă de o capacitate de a empatiza mai mare decât ceilalţi copii.

În acest caz, este vorba de o corelaţie între stăpânii de animale de casă şi îmbunătăţirea stării generale de sănătate, dar ambii factori ar putea fi foarte bine rezultatul unor calităţi (abilităţi de socializare) pe care cei care au animale de casă le au într-o măsură mai mare decât ceilalţi oameni. Acest factor poate fi cauza atât a creşterii animalelor de casă cât şi astării de sănătate a celor care cresc animale de casă. În acest caz, poate exista o corelaţie între doi factori A şi B, dar motivul acestei corelaţii poate fi acela că un al treilea factor, C, este cauza atât a lui A cât şi a lui B. Într-un caz de acest fel, nu este corect să tragem concluzia că A este cauza lui B.

Un exemplu pentru a treia întrebare critică este corelaţia dintre consumul zilnic de vin roşu şi scăderea incidenţei atacurilor cardiace în rândul bărbaţilor de peste 40 de ani. Studii recente au arătat că consumul de alcool de orice tip (cu moderaţie) a fost asociat cu o scădere semnificativă a atacurilor cardiace la acest segment de vârstă. Cercetările cele mai recente au arătat că alcoolul din vinul roşu este cauza rezultatelor stabilite şi că consumul de bere sau de orice alt tip de alcool are acelaşi efect.

Pe scurt, argumentul corelaţi-cauză este un tip de inferenţă prezumtiv şi anulabil, şi este foarte util în scopuri practice. Dar în anumite cazuri, există o tendinţă naturală de a trage repede o concluzie referitoare la o relaţie cauzală pornind de la o corelaţie observată. În astfel de cazuri, este mai bine să încercăm să răspundem la întrebările critice înainte de a considera puternice astfel de argumente.

De asemenea, este important să reţinem că toate argumentele bazate pe estimări statistice referitoare la corelaţii ar trebui analizate din punct de vedere al modului în care sunt definiţi termenii în cadrul cercetării. Teoria referitoare la consumul de vin roşu care previne afecţiunile cardiace a fost criticată recent de un grup de cardiologi care a arătat că, deşi în cele mai multe ţări specificarea cauzei deceselor este obligatorie, în Franţa, multe decese cauzate de afecţiuni cardiace sunt înregistrate oficial ca „moarte subită”. Acest mod de a raporta statisticile medicale poate presupune un număr mai mic de infarcturi.

EXERCIŢII

Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:  

1)    Un raport publicat în Jounal of the American Medical Association a identificat o relaţie statistică între „modelul masculin” al pierderii părului (chelie) şi atacurile cardiace. Bărbaţii cu acest tip de chelie, afirmă studiul, sunt cu 30-300% mai expuşi la atacurile cardiace decât bărbaţii care au pierdut puţin păr sau nu au pierdut deloc. Cercetătorii au ezitat să tragă concluzia că lipsa părului este o cauză a atacurilor cardiace, şi unii au speculat dacă stresul sau un factor hormonal comun ar putea fi implicaţi.

2)    Un profesor de medicină de la Universitatea din Toronto a realizat un studiu potrivit căruia este de 2 ori mai probabil pentru copiii din familiile sărace să moară în prima parte a copilăriei sau din accidente decât pentru copiii din familiile mai înstărite, şi de 2,5 ori mai probabil să moară datorită unor oli infecţioase. El a tras concluzia că sărăcia este un ucigaş care este mult mai periculos decât cancerul.

Curs teoria argumentarii Argumente, dialoguri, scheme de argumentare. Apelul la opinia expertului 8-15 aprilie 2013

ARGUMENTE ŞI DIALOGURI

INTRODUCERE

Teoria argumentării are trei scopuri principale: identificarea, analiza şi evaluarea argumentelor. Un argument presupune oferirea de motive în sprijinul unei teze sau pentru a o critica. A spune că ceva este un argument satisfăcător înseamnă a spune că el oferă unul sau mai multe motive pentru a sprijini sau critica o teză sau afirmaţie.

Dar de ce ar trebui ca cineva să ofere un motiv pentru a susţine o afirmaţie? Această observaţie presupune că există întotdeauna două părţi implicate într-un dialog. Una din părţi propune un argument atunci când formulează un motiv pentru a susţine o afirmaţie sau teză. Cealaltă parte consideră teza sau afirmaţia ca fiind criticabilă. Cu alte cuvinte, oferirea unui argument presupune un dialog între două părţi.

Termenul de “argumentare” denotă procesul dinamic în care argumentele sunt conectate formând lanţuri de argumentare subordonate scopului unui dialog. Ceea ce caracterizează în mod esenţial un argument este motivul sau setul de motive oferite pentru a susţine o teză, numită concluzia argumentului.

DIALOGURI

Un dialog este un tip de conversaţie în jurul unui anumit scop între doi (sau mai mulţi) participanţi. La fiecare mişcare în cadrul dialogului, unul dintre participanţi răspunde la mişcarea celuilalt. Astfel, fiecare dialog este o secvenţă conectată de mişcări (acte de vorbire) care are o anumită direcţie (scopul dialogului). Dialogurile sunt cadre convenţionale care fac posibilă argumentarea raţională. Dialogurile nu conţin numai argumente. Ele pot conţine şi explicaţii, instrucţiuni sau sugestii în legătură cu ceea ce urmează să fie făcut, etc. Dar adesea conţin argumente. Atunci când conţin argumente, argumentarea este reuşită sau satisfăcătoare dacă participanţii oferă celorlalţi posibilitatea de a formula propriile argumente. Dacă un participant foloseşte, spre exemplu, forţa pentru a-i convinge pe ceilalţi, atunci aceasta constituie obstrucţionarea dialogului.

Pentru a prezenta un exemplu tipic de argumentare să considerăm o situaţie în care două persoane, Elena şi Bogdan, discută la o petrecere. Elena se opune practicii des întâlnite a oferirii de bacşişuri. Ea a avut unele dificultăţi în a oferi bacşişuri şi crede că această practică ar trebui întreruptă. Pe de altă parte, Bogdan crede că practica oferirii de bacşişuri este bună şi trebuie menţinută. Grupul din care fac parte le sugerează să poarte o discuţie după petrecere în scopul rezolvării diferenţei de opinii. Iată discuţia (mişcările în cadrul dialogului sunt numerotate):

Elena (1)  : O problemă cu oferirea de bacşişuri este că uneori este foarte dificil de ştiut cît de consistente ar trebui să fie atunci când sunt oferite taximetriştilor, portarilor de hotel sau ospătarilor .

Bogdan (1): Nu e chiar aşa de dificil. Dacă ai beneficiat de un serviciu bun, oferă un bacşiş. Altfel, nu-l oferi.

Elena (2): Dar cât ar trebui oferit? Şi cum poţi evalua cât de bun este serviciul făcut?

Bogdan (2): Bazează-te pe simţul comun.

Elena (3): Bogdan, ăsta nu este tocmai un răspuns! Simţul comun este adesea greşit. Ce fel de criteriu pentru o bună evaluare este acesta?

Bogdan (3): Asemenea altor lucruri, în viaţă dacă vrei să faci ceva bun, cum ar fi să răsplăteşti calitatea, trebuie să faci apel la simţul comun.

Elena (4): În privinţa bacşişului, simţul comun înseamnă prea multă incertitudine. Datorită acestei incertitudini, persoanele implicate se pot simţi jignite. Dacă cel care oferă oferă prea puţin, cel care primeşte nu se va simţi deloc bine. Dacă cel care oferă oferă prea mult, el însuşi se va simţi frustrat. Astfel, practica oferirii de bacşişuri duce la frustrări şi sentimente neplăcute.

Bogdan (4): Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studii din banii obţinuţi din bacşişuri. Iar educaţia universitară este un lucru bun. Dacă practica bacşişului ar dispărea, atunci unii studenţi nu şi-ar mai permite să facă studii universitare.

Elena (5): Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie făcut este creşterea salariului minim pe economie.

Bogdan (5): Asta ar putea duce la închiderea multor restaurante şi mulţi studenţi şi alte categorii nu ar mai avea slujbe.

În aceste secvenţe ale dialogului pot fi identificate:

1.      Problema dezbătută. Aceasta este reprezentată de o pereche centrală de propoziţii. În dialogul nostru problema este dacă practica oferirii de bacşişuri este o practică care ar trebui continuată. Problema cuprinde două enunţuri numite teze. O teză este enunţul că oferirea de bacşişuri este o practică bună, celălalt este că oferirea de bacşiş nu este o practică bună şi nu ar trebui continuată. În cadrul dialogului nu s-a stabilit care este adevărată sau falsă.

2.      Punctele de vedere ale participanţilor. Dialogul are loc între participanţi: preoponent şi respondent. Fiecare are un punct de vedere asupra problemei discutate. Bogdan susţine practica bacşişului, punctul său de vedere poate fi numit pro, în timp ce Elena se opune practicii bacşişului, deci punctul său de vedere este contra.

3.      Politeţea. Cei doi participanţi îşi formulează punctele de vedere fără să-l împiedice pe celălalt să-şi formuleze propriile opinii, dominând astfel dialogul verbal sau fizic. Această caracteristică se numeşte amabilitate sau politeţe în dialog. 

4.      Opoziţia punctelor de vedere: cele două puncte de vedere sunt opuse, ceea ce duce la un conflict de opinii pe tema discutată. În cadrul dialogului pe tema oferirii de bacşiş, teza lui Bogdan se opune sau este negaţia tezei pe care o susţine Elena. Aceasta înseamnă că una dintre teze poate fi adevărată, dacă cealaltă nu este adevărată.

5.      Folosirea argumentelor: Cei doi participanţi fac diverse mişcări în cadrul dialogului. Spre exemplu, ei pun întrebări, aşteaptă răspunsuri, răspund la întrebările puse. Dar cea mai important mişcare sau secvenţă în cadrul unui dialog este formularea de argumente. Scopul formulării unui argument este acela de a-l face pe celălalt participant să accepte punctul de vedere al celui care argumentează schimbându-i acestuia punctul de vedere susţinut anterior.

În dialogul dintre Elena şi Bogdan, niciunul nu avut succes în folosirea argumentării pentru a-l face pe celălalt să-şi schimbe punctul de vedere. Acesta este scopul ambilor participanţi la dialog. Dar, deşi niciunul nu şi-a realizat scopul, şi astfel nu există un învingător şi un învins, dialogul are totuşi mult avantaje. Participanţii au învăţat ceva din punctul de vedere al celuilalt. Fiecare a dobândit o cunoaştere mai detaliată a propriului punct de vedere prin încercarea de a-l expune şi de a-l susţine prin formularea de argumente.

ARGUMENTE

Să considerăm ultima parte a dialogului despre practica oferirii de bacşiş ca o secvenţă de mişcări în cadrul căreia Elena şi Bogdan au schimbat argument opuse:

Bogdan (4): Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studiu din banii obţinuţi din bacşişuri. Iar educaţia universitară este un lucru bun. Dacă practica bacşişului ar dispărea atunci unii studenţi nu şi-ar mai permite să urmeze studii universitare

Elena (5): Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie făcut este creşterea salariului minim pe economie.

Bogdan (5): Asta ar putea duce la închiderea multor restaurante, şi mulţi studenţi şi alte categorii nu ar mai avea slujbe.

Aici Bogdan începe prin a formula un argument. Argumentul său poate fi prezentat ca un set de premise care sprijină o concluzie pentru care el argumentează. Bogdan a formulat un enunţ atunci când a spus că mulţi studenţi îşi plătesc taxele din banii obţinuţi din bacşişuri. Apoi a mai formulat două enunţuri. Mai întâi, a spus că studiile universitare sunt un lucru bun, iar apoi că renunţarea la practica oferirii de bacşişuri ar conduce la situaţia în care unii studenţi nu şi-ar mai permite să-şi continue studiile. Pentru a structura enunţurile lui Bogdan în forma unui argument le putem aranja astfel încât să avem mai întâi premisa generală. Premisa generală a argumentului lui Bogdan este aceea că educaţia universitară este un lucru bun. Următoarele două premise sunt premise suplimentare. Bogdan foloseşte aceste trei premise pentru a-şi susţine concluzia. Astfel, argumentul său va fi:

PREMISĂ: Educaţia universitară este un lucru bun

PREMISĂ: Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studiu din banii obţinuţi din bacşişuri

PREMISĂ: Dipariţia practicii oferirii de bacşişuri ar însemna pentru unii studenţi lipsa posibilităţii de a urma studii universitare

CONCLUZIE: Prin urmare, practica oferirii de bacşiş este o practică bună şi ea ar trebui continuată

Elena răspunde cu un alt argument, spunând: “Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie făcut este creşterea salariului minim pe economie.” Problema pe care Bogdan a formulat-o în argumentul său este aceea că renunţarea la practica oferirii de bacşişuri ar putea duce la limitarea posibilităţii ca unii studenţi să urmeze cursuri universitare. Argumentul Elenei se referă la această problemă. Soluţia sa este creşterea salariului minim pe economie. Probabil aceasta va duce la rezolvarea problemei, pentru că studenţii nu ar mai depinde de practica oferirii de bacşişuri. Argumentul Elenei poate fi scris astfel:

PREMISĂ: Dacă vom creşte salariul minim pe economie, studenţii nu vor mai depinde de practica bacşişului pentru a-şi putea plăti taxele

PREMISĂ: Dacă studenţii nu ar trebui să depindă de banii obţinuţi din bacşişuri pentru a-şi plăti taxele, atunci nu ar fi necesar pentru ei să se bazeze pe aceştia pentru a-şi permite să urmeze cursuri universitare

CONCLUZIE: Studenţii îşi vor putea permite să urmeze cursuri universitare chiar dacă practica oferirii de bacşişuri ar fi oprită.

Prima premisă a argumentului Elenei introduce o nouă presupoziţie în cadrul argumentării în dialog. Această premisă împreună cu o alta formulată în cadrul dialogului o conduce pe Elena la o concluzie. Concluzia sprijină punctul său de vedere potrivit căruia practica bacşişului ar trebui întreruptă. Ea este de acord cu Bogdan că educaţia universitară este un lucru bun, dar ea poate să argumenteze acum că punctul său de vedere în legătură cu practica bacşişului nu este în conflict cu acest enunţ.

Argumentarea lui Bogdan este coerentă cu propriul său punct de vedere susţinut în cadrul dialogului. Dacă studenţii nu şi-ar permite să plătească taxele de studiu acesta ar fi un lucru rău, indezirabil. Astfel putem vedea cum argumentul lui Bogdan este legat de teza centrală a dialogului, aceea că practica oferirii bacşişului este o practică bună, şi astfel ea are o anumită valoare în dialog. În mod asemănător, argumentul Elenei este relevant pentru punctual său de vedere.

Argumentele de genul celor formulate de Bogdan sunt formate din premise şi concluzii. Un enunţ poate fi adevărat sau fals. Premisele sunt enunţuri care oferă motive pentru a susţine o concluzie. O concluzie este un enunţ care exprimă o teză formulată de un participant la dialog ca răspuns la îndoielile exprimate de cealaltă parte. Concluzia unui argument poate fi identificată de cele mai multe ori prin expresii ca “prin urmare” sau “astfel”. Astfel de cuvinte se numesc indicatori de concluzie. Aceştia pot fi:

Indicatori de concluzie: “prin urmare”, “aşadar”, “deci”, “astfel”, “în consecinţă”, “am putea conchide că”, “rezultă că”, “urmează că”, “corespunzător”, etc.

Premisele pot fi şi ele identificate prin anumite expresii, cum sunt:

Indicatori de premise: “pentru că”, “întrucât”, “deoarece”, ”având în vedere că”, etc.

Abilitatea de a identifica un argument prin stabilirea premiselor şi concluziilor este o abilitate esenţială pentru argumentarea critică. Un argument poate fi analizat critic numai în măsura în care a fost identificat corect. Totuşi, lista anterioară de indicatori de premise şi concluzii nu este completă, şi astfel de indicatori nu sunt suficienţi pentru identificarea argumentelor formulate în limbajul natural. Uneori este nevoie de identificarea unui anumit tip de argumente, iar această abilitate se dezvoltă pe măsură ce putem identifica mai multe tipuri de argumente. 

ARGUMENTE ŞI SCHEME ARGUMENTATIVE

           

Fiecare formă de argumentare descrisă în continuare este folosită ca argument prezumtiv care are un anumit grad de plauzibilitate. Fiecărei forme de argumentare îi corespunde un set de întrebări critice. Într-un caz dat, evaluarea ar putea fi o problemă de echilibru între argumentele în favoarea concluziei şi cele opuse. Aceste forme de inferenţe se numesc scheme argumentative şi ele sunt tipuri obişnuite de argumentare care pot fi în întâlnite şi în conversaţiile obişnuite.

ARGUMENTUL APELULUI LA OPINIA EXPERTULUI

Argumentul apelului la opinia expertului este o specie a argumentului credibilității, în care este trasă o concluzie din datele sau informațiile pe care le obținem dintr-o anumită sursă. Un astfel de argument are următoarea schemă:

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL CREDIBILITĂŢII

Premisa referitoare la credibilitate: a este în măsură să ştie dacă A este adevărată sau falsă.

Premisa asertivă: a asertează că A este adevărată (falsă).

Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată (falsă).

ÎNTREBĂRI CRITICE

1)      Este a în măsură să ştie dacă A este adevărată (falsă)?

2)      Este a o sursă onestă sau de încredere?

3)      A asertat a că A este adevărată (falsă)?

A doua întrebare întrebare critică se referă la credibilitatea sursei. Spre exemplu, atunci când se examinează un martor în cadrul unui proces, unui avocat i se permite să pună întrebări despre caracterul (onestitatea) martorului. Dacă se ştie că un martor a minţit într-unul sau mai multe cazuri anterioare sau că capacitatea sa de a judeca este alterată sau că are un caracter îndoielnic, avocatul poate invoca aceste fapte în cadrul examinării martorului. Punând aceste întrebări, avocatul ar putea pune credibilitatea martorului în discuţie, influenţând juriul făcându-l să aibă îndoieli în privinţa încrederii în mărturiile sale.

            Acelaşi gen de consideraţii se aplică şi argumentelor care nu sunt specifice proceselor judiciare. Raţionarea de tipul credibilităţii este folosită în mod tipic în dialogurile centrate pe căutarea de informaţii şi în dialogurile şi cercetările care depind de sau se bazează pe informaţii dobândite anterior.

Apelul la opinia expertului, numit uneori „argumentul  bazat pe opinia expertului” este o subspecie a argumentului credibilităţii. El se bazează pe presupoziţia că sursa este în măsură să ştie sau să cunoască un anumit subiect pentru că este expert în domeniul acelui subiect. Argumente ale opiniei expertului sunt întâlnite şi au o importanţă deosebită ca surse de evidenţă în procese judiciare. Spre exemplu, experţii în balistică şi experţii în ADN sunt adesea folosiţi ca surse de informaţii în procese.

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU APELUL LA OPINIA EXPERTULUI

Premisa majoră: Sursa E este un expert în domeniul D de care aparţine propoziţia A.

Premisa minoră: E asertează că propoziţia A (în domeniul D) este adevărată (falsă).

Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată (falsă).

ÎNTREBĂRI CRITICE

1)   Întrebarea referitoare la expertiză: Cât de credibil este E ca o sursă expertă?

2)   Întrebarea referitoare la domeniu: Este E un expert în domeniul de care aparţine A?

3)   Întrebarea referitoare la opinie: Ce a afirmat E şi are legătură cu A?

4)   Întrebarea referitoare la încredere: Este E, ca persoană, de încredere ca sursă?

5)   Întrebarea referitoare la consistenţă: Este A consistentă cu ceea ce asertează alţi experţi?

6)   Întrebarea referitoare la evidenţă: Este aserţiunea lui E bazată pe dovezi?

Un apel la opinia expertului poate fi evaluat critic prin chestionarea oricărei premise. Un expert într-un domeniu trebuie să aibă recomandări şi experienţă atestată. Nu este suficient, spre exemplu ca el să aibă popularitate. În legătură cu cea de a doua întrebare, este important să fim  atenţi la ceea ce spune în mod precis un expert (să fie citat, dacă se poate).

În ceea ce priveşte a treia întrebare, trebuie să fim atenţi, spre exemplu, să verificăm dacă expertul este o autoritate într-un domeniu, iar afirmaţia sau punctul său de vedere ţine cumva de un alt domeniu.

A şasea întrebare se referă la cerinţa ca expertul să-şi justifice afirmaţiile prin indicarea de fapte, evidente cu caracter obiectiv. Celelalte două întrebări au legătură cu două presupoziţii implicite. A cincea întrebare are legătură cu opiniile nonconformiste, în special cu cele în privinţa cărora specialiştii nu sunt de acord.

Întrebarea referitoare la consistenţă poate fi pusă prin compararea lui A cu alte fapte cunoscute (şi, în particular, cu ceea ce experţi din domeniul D, alţii decât E, spun).

Întrebarea referitoare la încredere poate fi pusă prin exprimarea unor îndoieli cu privire la faptul dacă expertul ca persoană poate fi considerat o sursă de încredere. Spre exemplu, ne-am putea întreba dacă expertul are unele preferinţe particulare sau are ceva de câştigat din punctul de vedere formulat.

           

EXEMPLE

Folosirea apelului la opinia expertului ca argument nu înlocuieşte obţinerea de evidenţe factuale prin  metode ştiinţifice de colectare a datelor. Este o metodă argumentativă care poate fi folosită în mod abuziv. Totuşi, în multe cazuri, în deliberări şi alte tipuri de dialog acest tip de argument, în ciuda failibilităţii sale, poate fi o sursă valoroasă de colectare de informaţii şi sugestii utile pentru a rezolva o problemă sau a lua o decizie.

Un exemplu este acela în care o adunare legislativă discută în privinţa legalizării marihuanei. Unul dintre argumentele relevante în dezbatere ar fi acela al consecinţelor legalizării. Un argument puternic împotriva legalizării ar fi un argument de tipul pantei alunecoase care leagă consumul de marihuana de dependenţa crescândă de droguri mult mai puternice – o consecinţă negativă, percepută ca foarte periculoasă. În acest punct un lucru care se poate întâmpla este apelul la opinia experţilor în privinţa legăturii dintre consumul de marihuana şi folosirea unor droguri mai puternice. Ambele părţi implicate în discuţie vor folosi opinii ale experţilor care ar putea intra în conflict. Ambele părţi ar putea chestiona experţii, iar dialogul ar putea fi foarte util din punct de vedere al votului. Evident, este foarte important modul în care sunt prezentate mărturiile experţilor şi cum sunt chestionate critic acestea de către participanţii la adunarea legislativă.

            Probabil cea mai familiară folosire a mărturiilor experţilor este cea din domeniul juridic, unde acestea sunt foarte importante, în special în procesele penale. Un  tip comun de probe este cel balistic sau de medicină legală, cum ar fi testele ADN de la locul crimei. Un altul este cel oferit de psihiatri sau psihologi care sunt solicitaţi să descrie „starea minţii” acuzatului în cazul în care este invocată în proces o alterare a sănătăţii mintale a acestuia. De regulă, în astfel de cazuri, se ajunge la o „luptă a experţilor”, pentru că ambele părţi vor încerca să-şi susţină punctele de vedere cu ajutorul experţilor. Astfel de conflicte ale experţilor ne amintesc că argumentele bazate pe opinia experţilor sunt în mod esenţial subiective sau prezumtive şi foarte rar au un caracter concludent. Chiar şi în astfel de cazuri, ele pot fi utile  în scopul unei informări de calitate şi al luării unor decizii importante în cadrul deliberărilor. Apelurile la opinia expertului pot fi, uneori, folosite în mod eronat cu scopul de a intimida sau reduce la tăcere interlocutorul spunând ceva de genul, „Ei bine, nu eşti un expert, nu e aşa?”. Această tactică poate fi o eroare atunci când este folosită pentru a suprima sau bloca o eventuală încercare de a chestiona ceea ce a spus un expert.

EXERCIŢII

Analizaţi următoarele argumente identificând schema de argumentare corespunzătoare. Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse (Walton):

1)    Bogdan s-a pierdut în junglă, într-o ţară care nu îi este cunoscută. Totuşi, el ştie că Tarzan este foarte familiarizat cu zona în care se află, şi îl întreabă pe Tarzan care este cel mai scurt drum spre muntele la care vrea să ajungă. Tarzan îi răspunde: “Nu traversa râul din faţă. Este plin de crocodili înfometaţi şi rinoceri periculoşi” (Walton)

2)    Într-un dialog despre hrana modoficată genetic, Sanda l-a citat pe Prinţul de Wales ca sursă pentru a-şi susţine punctul de vedere în cadrul dialogului. Ea a formulat următorul argument:

3)    “Prinţul Charles a spus că trebuie să redescoperim respectul faţă de natură, iar ştiinţa, care este lipsită de dimensiunea spirituală, nu ar trebui să fie folosită pentru a schimba natura.” Ea a spus, “El ştie totul espre agricultura organică. El are chiar şi o grădină organică în Highgrove.” (Walton)

Curs Teoria argumentarii Erori in argumentare (actualizat) 25 martie - 1 aprilie

ERORI ÎN ARGUMENTARE (abordarea tradițională)

I. ERORI FORMALE

O eroare formală este orice formă nevalidă de argument, adică în care premisele pot fi adevărate fără ca şi concluzia să fie în mod necesar adevărată. Spre deosebire de argumentele valide, erorile formale nu conservă adevărul: structura lor nu garantează o concluzie adevărată din premise adevă-rate. Chiar dacă se dovedeşte adevărată concluzia, ea tot nu a fost derivată printr-o metodă sigură. De exemplu:

Premisa generală:	Toate vrăjitoarele au pisici negre.
Premisa particulară:	Vecina mea are o pisică neagră.
Concluzie:	Deci, vecina mea trebuie să fie o vrăjitoare.

Acesta este un raţionament incorect, căci structura sa este nevalidă, adică dacă presupunem premisele adevărate, concluzia poate fi totuşi falsă (concluzia nu este cu necesitate adevărată, dacă premisele sunt adevărate). Din faptul că vecina are o pisică neagră nu decurge că ea este vrăjitoare, chiar dacă premisa este adevărată. Prima premisă nu ne spune că toate posesoarele de pisici negre sunt vrăjitoare; ci doar că toate vrăjitoarele au pisici negre, ceea ce nu este deloc acelaşi lucru. Pentru ca această concluzie să decurgă din premise, prima premisă ar trebui să enunţe că toate vrăjitoarele şi numai ele posedă pisici negre, altfel lasă deschisă posibilitatea ca vecina celui ce argumentează să nu fie vrăjitoare. Deşi atunci când este enunţat în acest fel este relativ uşor de stabilit ce este greşit în acest mod de argumentare, la prima vedere raţionamentul poate fi totuşi ispititor. Termenul „eroare” este folosit, într-un sens mai slab, pentru orice raţionament greşit.

Afirmarea consecventului 

Eroare formală care poate părea, la o privire superficială un argument valid. Are următoarea formă de bază:

Premisa generală:	Dacă p, atunci q.
Premisa particulară:	q
Concluzie:	Prin urmare, p.

Ceea ce este greşit în acest argument este că, şi dacă cele două premise sunt adevărate, concluzia nu este în mod necesar adevărată: poate să fie adevărată sau poate să nu fie – deci nu este o deducţie sigură. Concluzia este non sequitur : nu decurge cu necesitate. Deşi în multe situaţii aceste erori de raţionament sunt uşor de recunoscut, ele pot fi mai greu de identificat atunci când unele premise nu sunt enunţate explicit.

                Spre exemplu, ambele argumente de mai jos au aceeaşi structură de mai sus.

Premisa generală:	Dacă ai Cartea Verde , atunci poţi lucra legal în Statele Unite ale Americii .
Premisa particulară:	Tu nu poţi lucra legal în Statele Unite ale Americii..
Concluzie:	Prin urmare, tu nu ai Cartea Verde.

Şi

Premisa generală:	Dacă o maşină rămâne fără carburant, atunci se va opri.
Premisa particulară:	Maşina ta s-a oprit.
Concluzie:	Prin urmare, maşina ta a rămas fără carburant.

Este probabil mai uşor de văzut ce este greşti în privinţa acestei forme argumentative printr-un alt exemplu:

Premisa generală:	Dacă ea mă iubeşte în secret şi nu vrea ca prietenul ei să ştie, atunci nu mi-ar fi răspuns la scrisori.
Premisa particulară:	Ea nu mi-a răspuns la scrisori.
Concluzie:	Prin urmare, ea mă iubeşte în secret şi nu vrea ca prietenul ei să ştie.

Ceea ce este greşti în acest exemplu este faptul că chiar şi dacă cele două premise ar fi adevărate, concluzia ar putea să nu fie adevărată. Concluzia consideră faptul că ea nu răspunde la scrisorile mele ca pe o condiţie  suficientă pentru faptul că ea mă iubeşte în secret şi nu vrea ca prietenul ei să ştie. Dar este evident că prima premisă nu spune că singurul motiv pentru care ea nu răspunde este că mă iubeşte în secret. Pentru ca argumentul să fie valid ar trebui să interpretăm „dacă” cu sensul „dacă şi numai dacă”. Dar ar fi o iluzie sau cel puţin semnul unei gândiri deziderative să cred că prima premisă oferă singura explicaţie posibilă a lipsei ei de răspuns.

                Există multe explicaţii alternative la tăcerea ei: poate că este iritată de scrisorile mele, poate nu vrea să mă încurajeze, poate că nu le-a deschis niciodată. Nu este nimic inconsistent în a crede atât că

dacă ea m-ar iubi şi nu ar vrea ca prietenul ei să ştie, atunci ea nu mi-ar răspunde la scrisori

şi că

faptul că ea nu mi-a răspuns la scrisorile mele nu este în mod necesar un indiciu că ea mă iubeşte în secret.

Un alt exemplu:

Premisa generală:	Bolnavii de SIDA răcesc frecvent şi transpiră noaptea
Premisa particulară:	Eu răcesc frecvent şi transpir noaptea.
Concluzie:	Prin urmare, am SIDA.

Prima premisă – premisa generală sau universală – poate fi pusă în formă condiţională, iar argumentul se poate scrie:

Premisa generală:	Dacă cineva are SIDA, atunci răceşte frecvent şi transpiră noaptea.
Premisa particulară:	Eu răcesc frecvent şi transpir noaptea.
Concluzie:	Prin urmare, am SIDA.

Se poate vedea de ce argumentul iniţial nu este valid. Forma lui este de tip afirmarea consecventului. Concluzia se bazează pe faptul că SIDA este singura explicaţie a faptului că cineva răceşte frecvent şi are transpiraţii nocturne. Însă o astfel de concluzie ar fi trasă corect dacă prima premisă ar spune:

Premisa generală: Numai oamenii care au SIDA răcesc frecvent şi transpiră noaptea.

Ceea ce ar fi echivalent cu:

   

                Premisa generală: Toţi cei care răcesc frecvent şi transpiră noaptea au SIDA.

Iar această propoziţie universală se poate scrie în formă condiţională:

Premisa generală: Dacă cineva răceşte frecvent şi transpiră noaptea, atunci are SIDA

Astfel, argumentul s-ar scrie acum:

Premisa generală:	Dacă cineva răceşte frecvent şi transpiră noaptea, atunci are SIDA.
Premisa particulară:	Eu răcesc frecvent şi transpir noaptea.
Concluzie:	Prin urmare, am SIDA.

Care este un argument valid, dar care are prima premisă evident falsă.

                Un alt exemplu ne arată de ce afirmarea consecventului nu este de încredere.

Premisa generală:	Dacă cineva îşi cumpără o maşină nouă, atunci are datorii la bancă.
Premisa particulară:	Alexandru are datorii la bancă.
Concluzie:	Prin urmare, Alexandru şi-a cumpărat o maşină nouă.

Este clar că cineva poate avea datorii şi din alte cauze decât aceea că şi-a cumpărat o maşină nouă. Folosirea unui exemplu cam exagerat de argument care are aceeaşi formă ca şi cea a argumentului analizat este foarte utilă. Ne poate ajuta să nu fim atraşi de conţinutul acestuia din urmă atunci când îl evaluăm. Dacă un argument este nevalid, atunci chiar dacă se întâmplă ca concluzia sa să fie adevărată, nu ar trebui să considerăm argumentul bun, pentru că de fapt concluzia nu rezultă din premise.

                Eroarea afirmării consecventului pare atractivă pentru că seamănă cu o formă arguemntativă validă, afirmarea antecedentului (modus ponens):

                 

Premisa generală:	Dacă p, atunci q.
Premisa particulară:	p.
Concluzie:	Prin urmare, q.

Un argument cu această formă este:

Premisa generală:	Dacă baţi bebeluşul pe spate după ce mănâncă, el va dormi bine.
Premisa particulară:	Ai bătut bebeluşul pe spate după ce a mâncat.
Concluzie:	Prin urmare, el va dormi bine.

Dar, aşa cum am văzut, afirmarea consecventului nu garantează adevărul concluziei, chiar dacă premisele sunt adevărate.

                Chiar dacă multe exemple ale acestei erori sunt simplu de identificat, în alte cazuri în care premisele sunt implicite, eroarea poate fi mai greu de identificat.

Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare

Eroarea de a presupune că dacă temeiurile oferite pentru o concluzie sunt false, atunci concluzia trebuie să fie şi ea falsă. Aceasta este o eroare formală. Doar din faptul că temeiurile pentru care cineva crede un anumit lucru sunt temeiuri proaste, nu rezultă că ceea ce crede acea persoană este neadevărat. Se pot deriva concluzii adevărate din premise false; este de asemenea posibil să le derivăm din premise adevărate, dar prin intermediul unui raţionament incorect. Chiar şi aşa, poate fi tentant să credem că argumentele incorecte sau premisele false nu produc niciodată adevăr. De fapt, ele produc câteodată adevăr; doar că nu-l produc în mod sigur. De exemplu, să considerăm următorul argument:

Premisa generală:	Toţi peştii depun ouă.
Premisa particulară:	Ornitorincul este un peşte.
Concluzie:	Deci, ornitorincul face ouă.

Acesta este un argument valid (dacă presupunem premisele adevărate, atunci concluzia nu poate să fie falsă) cu două premise false şi o concluzie adevărată. Prima premisă este falsă pentru că unii peşti dau naştere unor pui vii; a doua premisă pentru că ornitorincul nu este cu siguranţă un peşte; concluzia, totuşi, este adevărată, pentru că ornitorincii fac ouă. Deci în unele cazuri poate decurge o concluzie adevărată, în ciuda faptului că premisele sunt false, ceea ce înseamnă că nu se poate dovedi că o concluzie este falsă doar demonstrând că ea a fost derivată din premise false. Ceea ce se poate arăta prin această metodă este că o persoană care susţine o opinie pe baza unor  premise false sau a unei forme de raţionament nevalide nu şi-a întemeiat în mod adecvat opinia. În această privinţă, situaţia este asemănătoare cu aceea în care cineva are o opinie adevărată numai pe baza unei dovezi anecdotice, dovadă ce ar putea totuşi să fie coroborată de cercetarea ştiinţifică. O cercetare ştiinţifică prost dirijată, care urmăreşte să aprecieze cauzele comportamentului criminal, s-ar putea să ajungă la nişte concluzii adevărate, în ciuda faptului că s-a bazat pe eşantioane nereprezentative şi pe teste statistice necorespunzătoare. Cineva care nu ştie aproape nimic despre computere ar putea identifica în mod corect că unitatea de disc este defectă, chiar dacă modul în care aajuns la această concluzie a conţinut tot felul de erori de raţionament. Raţionamentul greşit nu garantează în nici un caz concluzii false. Deci, pentru a respinge o concluzie nu este suficient doar să arătăm că ea a fost derivată prin mijloace nesigure; trebuie să producem un argument suplimentar care să demonstreze că ea este falsă.

Negarea antecedentului 

Eroare formală de tipul:

Premisa generală:	Dacă p, atunci q.
Premisa particulară:	Nu p.
Concluzie:	Prin urmare nu q.

Ca şi eroarea afirmării consecventului, „dacă” este luat aici cu sensul „dacă şi numai dacă”. Următorul exemplu este de negare a antecedentului:

Premisa generală:	Dacă preţul acţiunilor creşte, te vei îmbogăţi.
Premisa particulară:	Preţul acţiunilor nu a crescut.
Concluzie:	Deci nu te vei îmbogăţi.

În acest exemplu, este posibil să te îmbogăţeşti în ciuda faptului că preţul acţiunilor nu a crescut. Creşterea preţului acţiunilor nu este singurul mod în care se îmbogăţesc oamenii.

Să luăm alt exemplu:

Premisa generală:	Dacă îngraşi solul cu bălegar de cal, îţi va creşte producţia de legume.
Premisa particulară:	Nu ai îngrăşat solul cu bălegar de cal.
Concluzie:	Deci nu-ţi va creşte producţia de legume.

Din nou, îngrăşarea solului cu bălegar de cal nu este singurul mod de a creşte producţia de legume: poţi adăuga compost, plante demare, bălegar de porc şi tot felul de îngrăşăminte anorganice. Deci concluzia nu decurge logic din premise: este non sequitur. În unele cazuri, contextul şi conţinutul argumentului arată clar că „dacă şi numai dacă”. Acestea nu sunt cazuri de negare a antecedentu-lui. În următorul exemplu, „dacă” nu poate însemna decât „dacă şi numai dacă”:

Premisa generală:	Dacă ai un bilet la loto, ai şansa să câştigi.
Premisa particulară:	Nu ai bilet la loto.
Concluzie:	Deci nu ai şansa să câştigi.

Acesta este un argument valid, căci singura modalitate de a avea o şansă să câştigi la loto este să ai un bilet.

Non sequitur 

Un enunţ care nu decurge logic din premisele care îl preced. Expresia este numele latin pentru „nu decurge”, dar este uzuală în limba engleză şi nici nu există un echivalent englezesc evident. Concluziile non sequitur sunt cel mai clar sesizate când sunt absurde. De exemplu,

Premisa generală:	Celor mai multe pisici le plac laptele.
Premisa particulară:	Unele pisici au coadă.
Concluzie:	David Hume a fost cel mai mare filosof britanic.

Concluzia este non sequitur care se învecinează cu fantasticul, indiferent dacă este sau nu adevărată. Concluziile non sequitur sunt des anunţate de folosirea greşită a lui „deci” şi „prin urmare”, dar contextul unui enunţ poate de asemenea sugera că este vorba de o concluzie derivată din cele spuse mai înainte, chiar dacă nici un cuvânt nu indică asta.

Orice eroare formală are o concluzie non sequitur, deşi multe din aceste concluzii non sequitur  sunt mai puţin evidente decât cel de mai sus. Erorile formale sunt prin definiţie forme de raţionare nevalide, cu alte cuvinte, concluzia lor nu decurge din premise.

Unele enunţuri pot părea la prima vedere non sequitur, dar la o privire mai atentă se dovedesc a fi derivate din nişte asumpţii neenunţate. Ar putea părea de exemplu că cineva care argumentează

Premisa particulară:	Acest fel de mâncare conţine carne.
Concluzie:	Deci n-ar trebui să mănânci.

s-ar face vinovat de faptul că trage o concluzie care nu decurge din premisa dată, căci concluzia „n-ar trebui să mănânci” nu decurge din faptul căel conţine carne. Cu toate astea, vorbitorul poate să fi asumat în acest caz premisa neenunţată „eşti vegetarian”, argumentul complet fiind:

Premisa generală:	Eşti vegetarian.
Premisa particulară:	Acest fel de mâncare conţine carne.
Concluzie:	Deci n-ar trebui să mănânci.

În acest context subînţeles, concluzia nu este deloc non sequitur, ci este mai degrabă concluzia unei entimeme, un argument cu o premisă suprimată. Discuţiile obişnuite sunt presărate cu asemenea aparente non sequitur. La o exprimare mai atentă, multe din ele se vor dovedi concluzii trase pe baza unor asumpţii împărtăşite. Totuşi, sunt obişnuite şi concluziile non sequitur autentice; unele din ele provin din neatenţie, altele din gândirea deziderativă.

II. ERORI NEFORMALE

Orice tip de argument greşit sau nesigur, diferit de eroarea formală, este o eroare neformală. Erorile neformale pot fi forme de argument perfect valide din punct de vedere al structurii lor logice. Eroarea etimologică nueste o formă de argument nevalidă, ci mai degrabă este un mod deargumentare bazat pe premisa falsă că sensul unui cuvânt esteîntotdeauna fixat de sensul său originar sau de sensul originar al părţilor sale constitutive. Ori de câte ori am catalogat un tip deargument drept o eroare, am indicat dacă este o eroare formală sau neformală; totuşi, deoarece multe moduri de argumentare descrise în cărțile de specialitate au nume bine stabilite, acest lucru ar fi necesitat redenumiri substanţiale, care ar fi putut crea o mai mare confuzie decât menţinerea termenului „eroare”.

Argumente circulare

Un argument circular apar atunci când se susține atât:

A pentru că B

cât și

B pentru că A.

Când nu există temeiuri independente pentru a susţine pe A sau B, acest lucru este descris ca

cerc vicios şi ar trebui respins ca formă extrem de needificatoare a erorii petitio principii. Dacă nu există temeiuri suplimentare pentru A sau B, atunci asta este echivalentă cu distracţia imposibilă de a te ridica de jos trăgând de ambele şireturi ale pantofilor.

Un exemplu filozofic mai complex şi controversat este dat de unele încercări de a justifica inducţia. Inducţia este metoda de raţionare care trece de la un număr de observaţii empirice particulare la o concluzie generală.

De exemplu, dacă după ce am muşcat din mai multe lămâi, conchid că toate lămâile sunt amare, am raţionat inductiv. Adică, am folosit următorul argument:

Premisa particulară:	Această lămâie este amară.
Concluzie:	Prin urmare, toate lămâile sunt amare.

Totuşi, această formă de raţionare este greu de justificat, deoarece oricât de multe lămâi aş muşca (fiind departe de a reuşi să muşc din fiecare lămâie care există sau care va exista vreodată), este încă posibil ca nu toate lămâile să fie amare: cum pot să fiu sigur că următoarea lămâie din care voi muşca nu va fi dulce? O încercare de a justifica inducţia este a sugera că noi ştim că este o formă sigură de argumentare pentru că ne-a fost de folos în trecut: cu toţii am făcut până acum un număr mare de generalizări inductive reuşite, deci putem conchide că este un mod de raţionare sigur. Dar, examinându-l mai îndeaproape, acesta se dovedeşte a fi un argument circular. A face apel la observaţii trecute asupra cazurilor în care a funcţionat inducţia înseamnă a ne sprijini pe inducţie pentru a dovedi succesul trecut al inducţiei; am putea face asta numai dacă am şti că inducţia este o metodă de raţionare sigură.

Astfel, noi am argumenta în felul următor:

Premisa particulară:	Inducţia a funcţionat în multe cazuri în trecut.
Concluzie:	Prin urmare, inducţia este sigură.

Argumentul presupune implicit că ceea ce a funcţionat în trecut este sigur, astfel că el poate fi scris:

Premisa generală:	Tot ceea ce a funcţionat în trecut (în multe cazuri) este sigur.
Premisa particulară:	Inducţia a funcţionat în trecut.
Concluzie:	Prin urmare, inducţia este sigură.

Argumentul este circular pentru că premisa generală presupune inducţia, pentru că a spune că ceea ce a funcţionat în multe cazuri va funcţiona şi în cazurile viitoare înseamnă a presupune că inducţia este sigură, ceea ce trebuia de fapt demonstrat, adică ceea ce spune concluzia.

Argumentele circulare nu sunt nevalide; cu alte cuvinte, din punct de vedere logic nu este, în sine, nimic greşit în ele. Cu toate astea, atunci când sunt cercuri vicioase, aceste argumente au un caracter informativ extrem de scăzut.

Argumentarea circulară presupune ca premisă mai mult sau mai puţin ceea ce susţine concluzia, şi astfel ceea ce ar trebui demonstrat.

Spre exemplu, argumentul: „Crima este imorală. Ceea ce înseamnă că avortul este, de asemenea, imoral”, care poate fi scris:

Premisa generală:	Crima este imorală.
Concluzie:	Prin urmare, avortul este imoral.

Acest argument, care este o entimemă, consideră implicit adevărată premisa: „Avortul este formă de crimă”. Astfel că argumentul reconstruit este:

Premisa generală:	Crima este imorală.
Premisa particulară:	Avortul este o formă de crimă.
Concluzie:	Prin urmare, avortul este imoral.

Argumentul este circular pentru că premisele sale presupun deja că avortul este imoral, fiind o crimă, ceea ce premisele nu dovedesc.

Un alt exemplu: „Bineînţeles că oamenii şi maimuţele au evoluat din aceiaşi strămoşi comuni. Acest luru este evident dacă ţinem seama de cât de multe trăsături comune au.”

Argumentul poate fi scris:

Premisa particulară:	Oamenii şi maimuţele seamănă între ei.
Concluzie:	Prin urmare, ei au strămoşi comuni.

Argumentul, de asemenea o entimemă, presupune premisa implicită: „Pentru că oamenii şi maimuţele seamnă între ei, ei au aceiaşi strămoşi”.

Astfel, argumentul reconstruit va fi:

Premisa generală:	Pentru că oamenii şi maimuţele seamănă între ei, ei au aceiaşi strămoşi.
Premisa particulară:	Oamenii şi maimuţele seamănă între ei.
Concluzie:	Prin urmare, ei au aceiaşi strămoşi.

Un alt exemplu: „Evident că oamenii săraci ai acestei ţări ar trebui să primească ajutoare; la urma urmei, că ei câştigă mai puţin decât cetăţeanul mediu”.

Argumentul poaste fi scris:

Premisa particulară:	Oamenii săraci ai acestei ţări câştigă mai puţin decât cetăţeanul mediu.
Concluzie:	Prin urmare, ei ar trebui să primească ajutoare.

Argumentul consideră adevărată premisa: „Pentru că oamenii săraci ai acestei ţări câştigă mai puţin decât cetăţeanul mediu, ar trebui ca ei să primească ajutoare”.

Iar argumentul reconstruit.

Premisa generală:	Pentru că oamenii săraci ai acestei ţări câştigă mai puţin decât cetăţeanul mediu, ar trebui ca ei să primească ajutoare.
Premisa particulară:	Oamenii săraci ai acestei ţări câştigă mai puţin decât cetăţeanul mediu.
Concluzie:	Prin urmare, ei ar trebui să primească ajutoare.

Un alt exemplu: „Pacienţii în stare terminală au dreptul la suicid asistat. La urma urmei, cei mai mulţi nu se pot sinucide ei înşişi.” Argumentul se poate scrie:

Premisa particulară:	Cei mai mulţi pacienţi în stare terminală nu se pot sinucide ei înşişi.
Concluzie:	Prin urmare, ei au dreptul la suicid asistat.

Argumentul consideră adevărată premisa:

„Pentru că pacienţii în stare terminală nu se pot sinucide, ei ar trebui să aibă dreptul la suicid asistat”.

Astfel, argumentul reconstruit este:

Premisa generală:	Pentru că pacienţii în stare terminală nu se pot sinucide, ei ar trebui să aibă dreptul la suicid asistat.
Premisa particulară:	Cei mai mulţi pacienţi în stare terminală nu se pot sinucide ei înşişi.
Concluzie:	Prin urmare, ei ar trebui să aibă dreptul la suicid asistat.

Argument relativ la ignoranţă

Eroare neformală în care lipsa unor dovezi cunoscute împotriva unei opinii este considerată o indicaţie că aceasta este adevărată. Totuşi, necunoaşterea dovezilor împotriva unui punct de vedere nu demonstrează că nu ar putea exista dovezi contra lui; în cel mai bun caz, este un sprijin indirect pentru aceasta.

De exemplu, nu s-au oferit dovezi convingătoare că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii să fie mai violenţi decât ar fi fost altfel. Nu este surprinzător, căci există foarte multe variabile care trebuie controlate pentru a stabili această legătură cauzală. A conchide, din această lipsă de dovezi, că prin urmare emisiunile violente nu-i fac pe copii mai violenţi decât ar fi altfel este o greşeală.

Astfel, argumentul este

Premisă: Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenţi.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, scenele violente urmărite la televizor nu îi fac pe copii mai violenţi.

Este uşor de văzut de ce nu este aşa, de vreme ce exact aceeaşi lipsă de probe ar putea fi folosită pentru a „dovedi” situaţia opusă: că prin urmare emisiunile violente îi fac pe copii mai agresivi decât ar fi fost ei altfel.

În acest caz, argumentul este

Premisă: Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenţi.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenţi.

Concluziile ambelor argumente sunt non sequitur.

Argument relativ la persoană

Atacarea caracterului unei persoane cu care suntem în dispută, în loc de a găsi o greşeală în argumentaţia sa. Tradiţional, este cunoscut ca argumentare ad hominem (expresia latină pentru „referitor la persoană”). Argumentul relativ la persoană este de cele mai multe ori o tehnică retorică, deoarece discreditarea sursei unui argument lasă de obicei argumentul în sine intact.

De exemplu, dacă un politician argumentează că micşorarea limitei de viteză în localităţi ar reduce accidentele în care sunt implicaţi copiii şi un jurnalist îl atacă pe temeiul că politicianul a fost amendat de câteva ori pentru exces de viteză şi consum de alcool la volan, acesta ar fi un argument relativ la persoană.

Argumentul politicianului poate fi scris explicit astfel

Premisă: Dacă vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicaţi copiii în localităţi să fie mai mic, atunci ar trebui ca limita de viteză în localităţi să fie micşorată.

Premisă: Vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicaţi copiii în localităţi să fie mai mic.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, ar trebui ca limita de viteză în localităţi să fie micşorată.

Iar argumentul jurnalistului, care este un atac la persoană, adresat politicianului ar putea fi scris explicit:

Premisă: Dumneavoastră aţi fost amendat de câteva ori pentru exces de viteză şi consum de alcool (şi deci credibilitatea dumneavoastră este îndoielnică)

------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, propunerea dumneavoastră potrivit căreia limita de viteză în localităţi ar trebui micşorată ar trebui respinsă

Întrebarea dacă politicianul este sau nu un şofer prudent este nerelevantă pentru problema dacă micşorarea limitei de viteză în localităţi va reduce accidentele. Pretenţia politicianului este cel mai bine evaluată prin examinarea dovezilor ce sprijină concluzia. Jurnalistul a deturnat atenţia de la argument pe motivul presupusei ipocrizia persoanei caresusţine argumentul. Dar este clar că ipocriţii pot oferi argumente excelente: mulţi dintre ei chiar o fac. Totuşi, în cele mai multe cazuri argumentul relativ la persoană se centrează asupra aspectelor nerelevante ale caracterului, distrăgând astfel atenţia de la argumentele oferite.

Argumentul apelului la autoritate

Considerarea unor enunţuri ca fiind adevărate doar pentru că o pretinsă autoritate în acea problemă spune că sunt adevărate.

Un argument al apelului la autoritate are forma generală:

Premisă: X a spus că S (un enunţ) este adevărat (fals)

Premisă: X este o autoritate

---------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, S este adevărat (fals)

Există foarte bune temeiuri pentru a ţine cont de părerea experţilor într-o serie largă de probleme. Viaţa este prea scurtă, iar capacităţile intelectuale prea diferite pentru ca fiecare să fie un expert în toate. Există o diviziune a muncii intelectuale care face raţională căutarea punctelor de vedere ale experţilor atunci când intrăm într-un domeniu în care nu avem temeiuri să ne încredem în cunoştinţele şi în opiniile noastre. De exemplu , dacă îmi rup piciorul, deşi am nişte noţiuni vagi despre felul în care l-aş putea trata cel mai bine, aş face cu siguranţă mai bine să cer sfatul unui medic care are experienţă în diferite tipuride fracturi şi are privilegiul unor ani de studiu al medicinii, decât să mă încred în puţinele mele intuiţii despre natura bolii. Doctorul va putea spune dacă mi-am rupt într-adevăr piciorul sau dacă doar m-am lovit rău; dacă este cel mai probabil să se vindece corespunzător în ghips sau dacă îmi trebuie doar odihnă ş. a. m. d. Oricum, nu este vorba doar de faptul că medicul pretinde să fie o autoritate în domeniul fracturilor, ci şi de acela că ajunge la o concluzie pe baza unor raţionamente concludente şi a unor cunoştinţe medicale pe care alţi doctori ar putea să le evalueze şi eventual să le conteste. Pentru că eu nu am cunoştinţe medicale relevante, trebuie să mă încred în autoritatea diagnozei doctorului, aşa cum atunci când am nevoie de un sfat juridic mă bazez pe aprecierea situaţiei făcută de avocat, pentru că eu nu am cunoştinţe juridice suficiente pentru a mă încrede în propriile mele păreri în acea problemă. În asemenea cazuri, căutăm experţi care au o pregătire relevantă şi a căror activitate este observată de un corp de profesionişti; de aceea avem încredere în judecăţile lor. Totuşi, chiar în aceste cazuri, se cuvine să păstrăm un anumit grad de scepticism. Medicii şi avocaţii nu sunt totdeauna în acord, iar atunci când bănuim că opinia expertului se poate baza pe premise false, raţionamente greşite sau interese personale, este bine să cerem şi a doua părere. În alte cazuri, respectul fază de experţi poate fi total nepotrivit. O tendinţă psihologică foarte periculoasă pe care o au mulţi oamenii este de a se încrede în punctele de vedere ale autorităţilor chiar şi atunci când acestea vorbesc despre subiecte în afara ariei lor de specializare. De exemplu, un fizician care a obţinut premiul Nobel ar putea fi luat în serios de unii oamenii atunci când vorbeşte despre declinul moralităţii. Respectul faţă de experţi este de asemenea nepotrivit atunci când se caută adevărul în probleme controversate, în care nu există un consens al experţilor.  De exemplu, în multe asemenea probleme politice sau filozofice ar fi ridicol să cităm autoritatea unui politolog celebru sau a unui filozof care a susţinut concepţia pe care noi o sprijinim, dacă scopul nostru este să aducem dovezi pentru adevărul acelei concepţii. În asemenea controverse ar putea fi citate numeroase autorităţi care să demonstreze netemeinicia unei anumite poziţii. Unii filozofi par să creadă că este suficient să arate că Ludwing Wittgenstein (filozof celebru din secolul XX) susţinea o anumită concepţie pentru a dovedi că ea este adevărată. Dar din faptul că Wittgenstein credea că ceva este adevărat nu putem conchide, pur şi simplu, că trebuie deci să fie adevărat. Pentru a aprecia adevărul a ceea ce a afirmat el este necesar să examinăm temeiurile afirmaţiei sale şi să examinăm punctele devedere contrare ale altor filosofi. Citarea autorităţii unui filosof este diferită de citarea unui expert în medicină, deoarece în filozofie, spre deosebire de medicină, cele mai multe concepţii sunt puternic contestate. Principala dificultate pentru cineva care este confruntat cu opinia unui expert este să decidă câtă greutate să-i acorde. Nu trebuie uitat în special faptul că, deşi am stabilit că o persoană este într-adevăr expertă în domeniu, ea este totuşi failibilă; experţi sunt deseori în dezacord, mai ales în domeniile în care dovezile nu sunt convingătoare; şi că, aşa cum am amintit mai sus, experţii sunt deobicei experţi doar într-un domeniu relativ îngust, iar afirmaţiile despre probleme din afara specialităţii lor nu ar trebui luate la fel înserios precum cele făcute în aria lor de competenţă.

Argumentul complicității la vinovăție

Demonstrarea faptului că situaţia în discuţie nu este unică. Este folosit de obicei cu intenţia de a slăbi forţa unui argument arătând că cerinţa de consistenţă ar trebui să-l determine pe vorbitor să aplice aceleaşi principii şi în alte situaţii, ceea ce poate nu vrea să facă. Argumentul complicităţii la vinovăţie

înseamnă a arăta că dacă vorbitorul vrea într-adevăr să-şi apere concluzia dată, atunci va trebui să „înghită găluşca” şi să accepte că situaţiile viitoare vor fi tratate în acelaşi mod, sau să explice ce face pentru ca situaţia prezentă să difere de alte situaţii cu care pare să aibă în comun trăsăturile caracteristice. Unele întrebuinţări ale argumentului complicităţii la vinovăţie sunt dubioase. De exemplu, unii oameni îl folosesc pentru a-şi justifica comportamentul imoral pe temeiul că şi alţi oameni se comportă urât (oricine face la fel).

                Spre exemplu, fie argumentul formulat de o persoană X:

Premisă: Boxul profesionist este un sport violent, care are ca rezultat accidente şi chiar moarte sportivilor

--------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, boxul ar trebui interzis.

Acest argument ar putea fi respins sau criticat, de către o persoană, Y, printr-un argument de tipul complicităţii la vinovăţie, cum este următorul argument:

               

Premisă: Şi cursele de motociclete, rugbi-ul, karate sunt sporturi la fel de violente (fiind astfel „complice la vinovăţie”)

--------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: prin urmare, şi ele ar trebui respinse.

Din considerente de coerenţă, persoana X ar trebui să accepte această concluzie (să înghită căluşca), sau să ofere motive pentru care nu o acceptă. Spre exenplu, ea ar putea să respingă argumentul spunând că boxul este diferit de aceste sporturi pentru că în cazul boxului sportivii urmăresc explicit vătămarea fizică adversarului.

Argumentul pantei alunecoase

Tip de argument care se bazează pe premisa că, dacă faci o mică mişcare într-o direcţie, poate fi extrem de dificil sau chiar imposibil să previi o mişcare de proporţii în aceeaşi direcţie. Dacă faci un pas pe o pantă alunecoasă, rişti să aluneci din ce în ce mai repede până jos. Cu cât ai coborât mai mult pe pantă, cu atât este mai greu să teopreşti. După un timp nu te mai poţi opri, chiar dacă vrei asta cu tot dinadinsul. Această metaforă a pantei alunecoase este des folosită, explicit sau implicit, ca o modalitate de a-i convinge pe oameni că acceptarea unor practici relativ inofensive va duce inevitabil la legitimarea unor practici indezirabile.

                Următorul argument este de tip pantă alunecoasă:

               

Premisă: Legalizarea eutanasiei ar conduce inevitabil la practici imorale cum sunt crima sau chiar genocidul.

-------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, eutanasia nu ar trebui legalizată.

El este o formă a unui argument mai general de acelaşi tip:

               

Premisă: Legalizarea oricărui tip de ucidere delibeartă acum va conduce în viitor inevitabil la legalizarea unor forme de ucidere mult mai puţin acceptabile şi, în cele din urmă, la consfiinţirea crimei şi poate chiar a ceva mai rău.

-------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, legalizarea oricărui tip de ucidere deliberată ar trebui interzisă. 

Forţa argumentelor de tip pantă alunecoasă provine din faptul că trecerea de la acceptarea primului pas pe pantă până la finalul ei indezirabil (dezastruos) este prezentată ca inevitabilă (potrivit metaforei pantei alunecoase). Prin urmare, evaluarea unui astfel de tip de argument se bazează pe analiza informaţiilor despre pretinsa inevitabilitate a producerii evenimentului sau situaţiei la care se ajunge în final, dacă acceptăm primul pas.

                Argumentul pantei alunecoase poate fi ridiculizat prin unele forme evident greu de acceptat, cum ar fi:

Premisă: Dacă mâncăm oricât de puţin, vom ajunge să mâncăm din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, vom deveni obezi.

---------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, ar trebui să nu mâncăm deloc.

Premisă: Dacă vom începe să spunem minciuni, chiar şi nevinovate, vom sfârşi prin a ne trăda toţi prietenii şi ţara.

---------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, nu ar trebui să minţim deloc.

Premisă: Dacă vom permite chirurgilor să ne facă şi doar o operaţie fără anestezie, vom ajunge în cele din urmă să legalizăm vivisecţia umană fără anestezie.

-----------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, ar trebui să interzicem orice fel de operaţie fără anestezie.

În evaluarea argumentelor de tipul pantei alunecoase, informaţiile despre cât de alunecoasă este panta care ne poate duce în situaţia indezirabilă pe care o prezintă ca inevitabilă sunt esenţiale.

Argumentul ad hominem

Expresie latină cu sensul „referitor la persoană”. Este folosită îndouă moduri principale, care pot crea confuzie.

a) Fără îndoială, cea mai comună utilizare este acea de îndreptare a atenţiei către o strategie ocolită de argumentaţie, pe care am discutat-o în secţiunea argument relativ la persoană, care constă în a transfera atenţia de la problema în discuţie la un aspect nerelevant a persoanei care o susţine. A califica enunţul cuiva drept ad hominem în acest sens este întotdeauna un reproş; implică a pretinde că aspectele personalităţii sau comportamentului interlocutorului, care au devenit centrul discuţiei, sunt nerelevante pentru problema în cauză.

b) Un argument ad hominem, în al doilea sens, este o demonstraţie legitimă a inconsistenţei oponentului. Această utilizare a termenului este mult mai rar întâlnită. Un argument este ad hominem în acest al doilea sens dacă presupune întoarcerea argumentului împotriva oponentului (numit uneori strategia „şi tu” sau „tu quoque”) de exemplu, dacă cineva susţine că orice omor este imoral, dar şi că nu e nimic imoral în pedeapsa capitală, atunci (cu condiţia că putem demonstra că pedeapsa capitală este o formă de omor – ceea ce nu este foarte greu) putem folosi un argument ad hominem drept răspuns (în cel de-al doilea sens). Este imposibil să susţii fără să te contrazici că toate formele de omor sunt imorale şi că o formă de omor nu este imorală. Este echivalent cu a spune şi că toate omorurile sunt imorale şi că nu este adevărat că toate omorurile sunt imorale. În acest caz, întoarcere argumentului împotriva oponentului ar demonstra clar că respectivul punct de vedere nu poate fi susţinut.

Este importantă distincţia între cele două sensuri ale argumentului ad hominem, pentru că primul tip este o eroare neformală; al doilea este o strategie argumentativă perfect rezonabilă.

Corelaţie = confundarea cauzei (Post hoc ergo propter hoc: ”după, deci din această cauză”)

Eroarea de a considera o corelaţie drept dovadă convingătoare a unei conexiuni cauzale directe. Două tipuri de evenimente pot fi corelate (adică de câte ori apare unul, apare de obicei şi celălalt) fără să existe o conexiune cauzală directă între ele. Doar din faptul că două lucruri sunt de obicei alăturate nu decurge că unul din ele este cauza celuilalt. Cu toate acestea, mulţi oameni tratează acest lucru ca şi cum orice corelaţie oferă o dovadă a unei legături cauzale directe. Dar o asemenea corelaţie poate rezulta dintr-o cauză comună celor două evenimente, din pură coincidenţă sau poate oferi, la fel de bine, o dovadă pentru o ipoteză alternativă, precum oferă pentru aceea care se presupune că  decurge din ea. Asta nu înseamnă că pentru stabilirea cauzelor corelaţiile sunt irelevante: dimpotrivă, ele sunt baza majorităţii judecăţilor despre cauze. Totuşi, este important să recunoaştem erorile comune pe care le fac oamenii atunci când raţionează în legătură cu cauzele.

                În unele argumente de tip corelaţie-cauză, corelaţiile sunt mai sistematice decât ar părea dacă ar fi considerate întâmplătoare şi totuşi par absurde pentru a fi considerate dovezi ale unei legături cauzale directe.

Spre exemplu, fie argumentul:

Premisă: Există o corelaţie între mărimea pantofilor şi cea a vocabularului unei persoane.

---------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: prin urmare, mărimea pantofilor unei persoane este cauza mărimii vocabularului acelei persoane.

Adevărul corelaţiei din premisă provine din faptul că multe persoane care au număr mic la pantofi sunt copii, care, datorită vârstei, nu au un vocabular foarte bogat. Astfel, corelaţia poate fi explicată în termeni ai procesului de dezvoltare a indivizilor de la copilărie la maturitate. Cu alte cuvinte, în acest caz, corelaţia este între două fenomene sau situaţii – mărimea pantofilor şi cea a vocabularului – între care nu există o relaţie cauzală, dar care pot fi, ambele, explicate printr-un al doilea fenomen, care este cauza ambelor.

                Alteori, corelaţia poate să fie un produs al coincidenţei şi mai puţin al unei relaţii cauzale, ca în cazul argumentului următor (de tip post hoc ergo propter hoc, o specie a argumentului corelaţie-cauză):

Premisă: De cîte ori port inelul meu norocos, echipa mea favorită de polo câştigă meciul, iar atunci când nu am purtat inelul, echipa a pierdut (adică există o corelaţie între purtarea inelului şi victoria echipei favorite).

                ---------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, faptul că port inelul meu norocos este cauza faptului că echipa mea favorită de polo câştigă.

Corelaţiile pot fi mai degrabă rezultatul coincidenţei decât al legăturilor cauzale; acest lucru se întâmplă în special atunci când există relativ puţine exemple de corelaţii pe care să se poată baza o concluzie. Descoperirea unei corelaţii între presupusa cauză şi efectul ei ar trebui să fie doar prima etapă în încercarea de a înţelege cauzele diferitelor fenomene; de fiecare dată este nevoie de o explicaţie plauzibilă despre felul cum este determinat efectul respectiv de către cauză. Este de admirat scepticismul sănătos referitor la legăturile cauzale presupuse pe baza unei corelaţii observate, deşi el poate fi dus prea departe.

                Spre exemplu, se argumentează uneori că în ciuda unei corelaţii puternice între fumatul excesiv şi cancerul pulmonar, fumatul nu cauzează în mod necesar cancer pulmonar. Astfel, potrivit acestui punct de vedere, argumentul:

                Premisă: Există o corelaţie între fumat şi cancer pulmonar.

                --------------------------------------------------------------------

                Concluzie: Prin urmare, fumatul este cauza cancerului pulmonar.

nu ar fi corect, pentru că ar putea exista un al treilea factor sau fenomen, moştenirea genetică, care le determină pe ambele. Cu alte cuvinte, persoanele care fumează şi fac cancer, fumează şi fac cancer pentru că au o înclinaţie genetică în acest sens. Astfel, argumentul corect ar fi

               

Premisă: Există o corelaţie între moştenirea genetică, fumat şi cancerul pulmonar.

                ------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, moştenirea genetică este cauza atât a fumatului cât şi a cancerului pulmonar.

Eroare genetică

Eroare neformală de forma

Premisă: x provine din y.

-----------------------------------

Concluzie: x trebuie să aibă nişte trăsături comune cu y.

De obicei raţionamentul este mai degrabă sugerat decât enunţat explicit. Nu este un mod de argumentare sigur, deoarece în multe cazuri singura legătură dintre un lucru şi descendentul său este cea genetică; doar din faptul că un lucru s-a născut din altul nu rezultă că el are vreo trăsătură importantă comună cu originea sa. Este uşor de văzut ce este greşit în acest tip de raţionare dacă luăm nişte exemple extreme, care nu sunt, evident, corecte:

Premisă: Puii provin din ouă.

-----------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, puii adulţi se vor sparge când cad.

Premisă: Puii provin din ouă.

--------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, puii sunt ingredientul principal al bezelelor. 

Premisă: Cărţile sunt tipărite pe hârtia obţinută din lemnul copacilor.

--------------------------------------------------------------------

Concluzie: Cărţile trebuie udate sau văruite anual.

O formă obişnuită a erorii genetice apare atunci când se examinează originile unui cuvânt cu scopul de a determina sensul său actual. Aici, şi în toate cazurile de erori genetice, poate fi adevărat că există o legătură importantă între origine şi descendenţii ei, dar simpla relaţie genetică nu garantează acest lucru.

Eroare democratică

Metodă de raţionare nesigură ce tratează opiniile exprimate prin vot ale majorităţii ca pe o sursă de adevăr şi ca pe un ghid sigur de acţiune în orice problemă. Democraţia politică este de dorit pentru că permite participarea politică la scară largă şi poate asigura un control preţios asupra posibililor tirani. Totuşi, există multe domenii ale vieţii în care votul ar fi o modalitate foarte nesigură de a descoperi care este cel mai potrivit mod de acţiune. Oamenii care cedează erorii democratice simt nevoia să supună la vot o hotărâre ori de câte ori este posibil, presupunând în mod naiv că aceasta este cel mai bun mod de adescoperi adevărul în toate împrejurările sau că este cea mai bună strategie de a lua decizii raţionale. Dar, în mod evident, dacă majoritatea votanţilor sunt în mare măsură ignoranţi în problema pentru care votează, acest lucru este posibil să se reflecte în felul încare votează. Deseori, cei ce vor să supună la vot decizii importante folosesc procedura democratică pentru a nu-şi asuma responsabilitatea pentru deciziile pe care le iau: cu alte cuvinte, încrederea lor în procedura democratică implică un fel de gândire deziderativă, de vreme ce leconvine să nu fie puşi în situaţia de a-şi asuma responsabilitatea finală. Adevărul este că democraţia este preţioasă numai în unele împrejurări; în altele este complet nepotrivită. În general este nevoie de o majoritateinformată, nu doar de o majoritate.

Eroarea etimologică

Trecerea nesigură şi deseori greşită de la sensul originar al unui cuvânt la sensul său actual. Formă de

eroare genetică, eroarea etimologică este o eroare neformală. Etimologia este studiul originii cuvintelor. Acest tip detrecere este uneori informativ, dar nu este deloc demn de încredere: datorită faptului că un cuvânt sau o expresie a avut, la origine, un anumit înţeles, supoziţia este că va păstra întotdeauna acel înţeles, chiar dacă este doar o parte a unui cuvânt şi este folosit într-un context diferit, poate cu mii de ani mai târziu, deseori fără a cunoaşte sensul originar. Dar analiza etimologică este doar uneori valoroasă pentru înţelegerea sensului contemporan: nu rezultă că un cuvânt vacontinua să aibă întotdeauna un anumit sens pentru că acela a fost sensul pe care l-a avut la origine. Pentru cei care şi-au petrecut mulţi ani perfecţionându-şi cunoaşterea limbilor clasice eroarea etimologică este foarte tentantă şi îi cad pradă frecvent. Cu toate acestea, etimologia ar trebui folosită numai atunci când este într-adevăr edificatoare. Problema este că sensurile cuvintelor nu sunt fixate în întregime de originile lor, deşi cuvintele păstrează adesea urme ale sensurilor originare. Cel mai sigur indicator al sensului unui cuvânt este folosirea sa curentă, mai degrabă decât etimologia lui. Eroarea etimologică este comisă uneori în discursurile politice, ca o formă de retorică. Cei ce scriu discursurile încep adesea prin a căuta originile unui cuvânt-cheie în discurs. Apoi dezvoltă această temă pentru a demonstra punctul de vedere cerut, susţinând că dezvăluie sensuri interesante ce există latent în cuvântul respectiv.

Eroarea jucătorului de noroc 

Eroarea de a crede că la jocurile de noroc şansele de câştig cresc pemăsură ce pierzi mai mult. Jucătorii sunt în mod special înclinaţi să creadă că dacă n-au câştigat de mult timp, şansele lor de câştig la următoarea rundă sunt mult sporite. Pentru multe jocuri de noroc, cum este ruleta, asta este doar gândire deziderativă. Într-un simplu joc de aruncat cu banul, este la fel de probabil să cadă cap sau să cap pajură, presupunând că moneda este echilibrată. Deci, dacă arunc cu banul de o sută de ori, este de aşteptat să cadă cap de aproximativ cincizeci de ori. Asemănător, la ruletă este la fel de probabil să cadă un număr roşu sau un număr negru (deşi nu există chiar 50 la sută şanse pentru fiecare, deoarece la majoritatea ruletelor număr zero este verde). De aici, jucătorul necritic va conchide că dacă a căzut cap de mai multe ori la rând sau dacă a ieşit de mai multe ori la rând un număr roşu la ruletă, atunci, după o presupusă „lege a mediei”,este foarte probabil ca următorul să fie pajură sau un număr negru. Cu toate acestea, cum nici banul, nici ruleta nu au memorie, nu-şi pot aminti în nici un fel rezultatele rotaţiilor anterioare şi nu-şi pot ajusta, în consecinţă, rezultatul jocului în acest moment. Prin urmare, ori de câte ori este aruncată o monedă echilibrată, există aceleaşi şanse de 50 la sută să cadă cap şi probabilitatea aceasta nu se schimbă niciodată, indiferent de câte ori la rând se întâmplă să cadă pajură; ori de câte ori o ruletă echilibrată este învârtită, există exact aceeaşi şansă ca bila să se oprească pe negru. Jucătorii care-şi spun : „N-am câştigat nimic azi, nici ieri, deci şansele mele de a câştiga mâine trebuie să fi crescut mult” se înşală amarnic. Au căzut peste o versiune a acestei foarte răspândite erori neformale.

Eroarea proastei companii 

A ataca punctul de vedere al unei persoane doar pe temeiul că acesta a mai fost susţinut de o persoană care este în mod evident rea sau stupidă.

Premisă: Acest punct de vedere a fost susţinut de persoana A, care este stupidă 

-----------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, acest punct de vedere ar trebui respins.

Se sugerează că dacă o persoană care este în mod evident rea sau stupidă a susţinut acest punct de vedere, trebuie să fii tu însuţi rău sau stupid pentru a-l susţine. Se vede clar că aceasta nu este o formă sigură de argumentare dacă luăm în considerare exemple particulare.

De exemplu, un savant care, după ce a condus multe experimente ajunge la concluzia că există o formă limitată de telepatie, nu trebuie să renunţe la aceste descoperiri pentru simplu fapt că mulţi oameni cred în telepatie doar din cauza gândirii deziderative. Dacă savantul ar renunţa la cercetările sale, el ar raţiona astfel (printr-un argument de tip proastă companie):

Premisă: Oamenii cred în telepatie pentru că ei îşi doresc ca telepatia să fie o ipoteză validă.

---------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, telepatia nu este o ipoteză demnă de verificat.

Dar, savantul are dovezi pentru opiniile sale; ceilalţi oameni nu au decât dorinţa ca aceste lucruri să se petreacă. Dar faptul că ei sunt o companie intelectuală proastă nu subminează în nici un fel concluzia savantului.

De obicei, oamenii care folosesc eroarea proastei companii o întrebuinţează ca pe o formă de retorică, astfel încât să vă convingă că punctul dumneavoastră de vedere nu poate fi susţinut. Este tentant să cedezi în faţa acestei retorici, în special fiindcă este tipic pentru persoanele rele sau stupide să aibă numeroase opinii false, de asemenea, poate fi foarte deconcertant să constaţi că eşti de acord cu oameni pe care-i dispreţuieşti total. Totuşi asta nu este suficient pentru a accepta un argument cum este acesta:

Premisă: Hitler a avut o anumită opinie O.

----------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, O trebuie să fie falsă.

Avem nevoie de temeiuri suplimentare pentru a susţine că pretenţia este falsă. Până la urmă, Hitler credea că 2+3=5 şi că Berlinul se află în Germania. Această formă de argumentare ignoră faptul că persoanele rele şi stupide au nu numai numeroase opinii false, dar şi multe altele adevărate.

Eroarea proastei companii este deseori o formă de entimemă, adică un argument care are ca premisă importantă o asumpţie neenunţată. În exemplul de mai sus, asumpţia neenunţată este:

Premisă: Tot ceea ce susţine Hitler trebuie să fie fals (sau nedrept) pentru simplul fapt că este susţinut de el.

Iar argumentul complet ar fi:

               

Premisă: Tot ceea ce susţine Hitler trebuie să fie fals (sau nedrept) pentru simplul fapt că este susţinut de el.

Premisă: Hitler a avut o anumită opinie O.

----------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, O trebuie să fie falsă (sau nedreaptă).

Chiar dacă Hitler a susţinut multe acţiuni reprobabile şi a fost responsabil pentru unele dintre cele mai grave crime împotriva umanităţii, nu rezultă că tot ceea ce a susţinut sau a crezut el a fost nedrept sau fals. Eroarea proastei companii poate fi privită în contrast cu ceea ce s-ar putea numi eroarea bunei companii: eroarea de a crede orice lucru susţinut de o persoană pe care o aprobăm. În ambele cazuri, trebuie examinate dovezile şi argumentele, ţinând cont de faptul că, chiar dacă temeiurile oferite sunt slabe, concluziile se pot dovedi totuşi adevărate.

Eroarea Van Gogh

Formă de argument nesigură ce îşi trage numele de la următorul exemplu:

Premisă: Van Gogh a fost sărac şi neînţeles în timpul vieţii, şi totuşi acum este recunoscut ca un mare artist.

Premisă: Eu sunt sărac şi neînţeles.

----------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Deci şi eu voi fi până la urmă recunoscut ca un mare artist.

Deşi evident nevalid, acest tip de raţionament poate fi atrăgător în special pentru artiştii care se luptă cu greutăţile şi este o formă mult prea răspândită de gândire deziderativă. De obicei argumentul nueste enunţat explicit; este mai degrabă implicit în felul în care trăiesc oamenii. Este uşor de demonstra absurditatea erorii Van Gogh cu ajutorul unei parodii:

Premisă: Beethoven avea o inimă şi o coloană vertebrală şi era un mare compozitor.

Premisă: Eu am inimă şi coloană vertebrală.

-----------------------------------------------------------

Concluzie: Deci se va dovedi probabil că sunt un mare compozitor.

În această formă, esteclar că eroarea Van Gogh se bazează în mod caracteristic pe o analogie slabă: doar din faptul că, în unele aspecte neimportante, semăn cu o personalitate nu decurge că îi semăn şi în altele.

Falsa dihotomie

Prezentarea greşită a alternativelor existente. O dihotomie este o diviziune în două variante; de exemplu, toţi peştii fie au solzi, fie nu au solzi. O falsă dihotomie apare când cineva introduce o dihotomie într-un asemenea mod, încât pare că nu există decât două concluzii posibile, când de fapt mai sunt alte variante nemenţionate.

Un exemplu este argumentul:

Premisa generală: Oricine ar fi persoana x, ea este ori împotriva noastră ori cu noi.

Premisa particulară: Tu spui că nu eşti cu noi.

--------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, eşti împotriva noastră.

Argumentul este corect din punct de vedere formal, pentru că dacă vom considera premisele adevărate, concluzia nu poate să fie falsă. Dar este o eroare informală, pentru că premisa generală prezintă două variante posibile, când pot fi trei. Argumentul ignoră că o persoană poate fi indiferentă sau neutră.

Un alt exemplu:

Premisa generală: Oricine ar fi persoana x, ea poate doar fie să creadă că Dumnezeu există, fie că Dumnezeu nu există.

Premisa particulară: Tu spui că nu eşti convins că Dumnezeu există.

-----------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie: Prin urmare, tu crezi că Dumnezeu nu există.  

Argumentul este incorect pentru că premisa generală ignoră alte posibilităţi: cea a agnosticismului, care crede că nu există încă suficiente dovezi în favoare existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu, sau cea celor care cred că ideea de credinţă în Dumnezeu este lipsită de semnificaţie.

                Un alt exemplu

               

Premisa generală: Oricare persoana x, ea fie îşi urmăreşte întotdeauna interesele proprii, fie este un martir care se sacrifică întotdeauna pentru binele celorlalţi.

                Premisa particulară: În această situaţie, tu nu ţi-ai urmărit propriul tău interes.

                -------------------------------------------------------------------------------------------------------

                Concluzie: Prin urmare, eşti un martir care se sacrifică pentru binele celorlalţi.

Argumentul nu este corect pentru că ignoră situaţiile în care o persoană, deşi în general îşi urmăreşte interesele proprii, îi ajută totuşi, uneori, pe ceilalţi. 

Falsele dihotomii pot fi introduse accidental sau deliberat (poate şi asta este o falsă dihotomie). Când falsa dihotomie este accidentală, rezultă dintr-o apreciere incorectă a poziţiilor existente; când este deliberată, este o formă de sofistică.

Falsă profunzime

Rostirea unor enunţuri care par profunde, dar nu sunt. Una din cele mai simple modalităţi de a produce enunţuri aşa-zis profunde este avorbi sau a scrie în paradoxuri aparente: „Cunoaşterea este un alt fel de ignoranţă.” Dacă meditaţia asupra unora din astfel de enunţuri poate dezvălui interpretări posibile interesante, iar într-un context potrivit ar putea fi într-adevăr profunde, odată ce am văzut cât de uşor sunt de produs, vom fi probabil mai greu de păcălit. Altă modalitate de a realiza falsa profunzime este de a repeta enunţuri banale ca şi cum ar fi profunde, o tehnică favorizată de unii psihologi populari: „La naştere toţi suntem copii.” A treia modalitate este de a pune şiruri de întrebări retorice şi de a le lăsa în aer, fără a încerca a le da un răspuns: „Este viaţa un joc fără sens?” Profunzimea ar însemna să răspunzi la aceste întrebări, nu doar să le pui.

„Fără situaţii ipotetice” 

Tehnică retorică folosită pentru a evita răspunsul la întrebări incomode despre ceea ce se poate întâmpla. O situaţie ipotetică este o situaţie care este posibil să se întâmple. Cele mai multe planuri de viitor implică a prevedea nişte situaţii ipotetice şi a decide cum le-am putea face faţă în realitate. Unele persoane care deţin funcţii cu autoritate au inventat o modalitate de a evita angajamentul pentru un anumit curs al evenimentelor. Ori de câte ori sunt întrebaţi ce ar face într-o situaţie ipotetică, răspund că este nerelevant şi că nu trebuie să răspundă unor întrebări despre ceea ce s-ar putea întâmpla: ei trebuie să fac faţă lumii reale, nu uneia imaginare. Cu alte cuvinte, refuză să răspundă întrebării numai pe temeiul că este vorba de o situaţie ipotetică. Acesta este numai un truc retoric: „fără situaţii ipotetice”. Evident, unele întrebări despre situaţii ipotetice forţate nu merită un răspuns.

Dovadă anecdotică

Dovadă bazată pe unele relatări despre ceea ce ni s-a întâmplat nouă sau cunoscuţilor noştri. În multe situaţii, aceasta este o dovadă foarte slabă şi implică, în mod caracteristic, generalizarea pornind de la un caz particular. Expresia „dovadă anecdotică” este des folosită pentru a sugera că dovada este numai anecdotică, deci într-un mod peiorativ. Totuşi, nu orice dovadă anecdotică este nesigură: dacă avem temeiuri să ne încredem în sursa acestei dovezi, atunci dovada anecdotică poateajuta la susţinerea sau la subminarea unei concluzii. Într-adevăr, multe tipuri de cercetări ştiinţifice încep prin examinarea dovezilor anecdotice despre fenomenul ce urmează a fi investigat şi, pe această bază, dezvoltă o metodă de a testa dacă această dovadă este sau nu însprijinul problemei în cauză. De exemplu, cercetarea unor posibile tratamente ale crampelor nocturne la pacienţii în vârstă ar putea începe de la considerarea dovezii anecdotice că administrarea chininei în apa tonică reduce frecvenţa acestora. Examinarea în detaliu a pacienţilor ar putea dezvălui apoi că dovada anecdotică este nesigură şi că efectul chininei asupra incidenţei crampelor este minim. Oportunitatea utilizării dovezilor anecdotice depinde de context şi de tipul de dovadă anecdotică de care dispunem.

Provincialism

Generalizarea cu privire la modul potrivit de comportament, pe baza felului în care se comportă oamenii din jurul tău, este uneori cunoscută ca provincialism. Nu este o modalitate sigură de argumentare. Chiar dacă numele sugerează prejudecăţi despre oamenii care trăiesc în provincie; ideea este că ei nu călătoresc şi cunosc puţin lumea şi astfel au tendinţa de a presupune că ceea ce fac ei în zona lor ar trebui să fie valabil şi pentru restul lumii sau cel puţin este cel mai bun mod în care se petrec lucrurile: evident generalizări incerte pe baza dovezilor disponibile. Aşa, spre exemplu, pentru faptul că un cod al bunelor maniere învechit, dintr-un colegiu din Oxford, dictează că bananele ar trebui cojite cu furculiţa şi cuţitul, unii membri ai consiliului colegiului pot crede că oamenii care decojesc banana cu mâinile sunt lipsiţi de rafinament.

Heringi roşii 

Formă de irelevanţă care deschide o pistă falsă pentru persoanele naive. Introducerea deliberată a unor subiecte nerelevante într-o discuţie este un truc frecvent folosit. Este un mod special eficient pentru că s-ar putea să nu fie evident, pentru un timp, că pista este falsă, deoarece este caracteristic pentru această formă de irelevanţă să prezinte un interes intrinsec şi să pară de la început pertinentă pentru problema în discuţie. Este dăunătoare într-o dezbatere, în special atunci când timpul pentru discutarea problemei este limitat.

Interes personal 

Urmărirea cu interes a rezultatului unei discuţii pentru a realiza dacă se ajunge la o anumită concluzie. Oamenii care au interese personale pentru anumite rezultate denaturează deseori dovezile sau mint prin omisiune pentru a-şi atinge scopul dorit. Totuşi, cum simpla evidenţiere a faptului că cineva are un interes personal pentru un anumit rezultat este un argument ad hominem de tipul argument relativ la persoană, asta nu demonstrează că acea persoană este mai puţin imparţială. Argumentele persoanei trebuie examinate şi trebuie evaluate dovezile oferite. Totuşi, descoperirea unor interese personale ar trebui să ne facă atenţi la posibilitatea de afi înclinaţi în sensul în care sunt oferite temeiuri, dovezi şi la motivele puternice pentru asemenea preferinţe.

Ipocrizie

A susţine ceva, dar a face altceva. Ipocrizia este acuzaţia îndreptată spre aceia care nu practică ceea ce propovăduiesc. Ceea ce este de condamnat în legătură cu ipocrizia este, în parte, faptul că dezvăluie opiniile inconsistente ale ipocritului. Punctele de vedere exprimate de ipocriţi sunt în contradicţie cu convingerile implicite demonstrate de propriul lor comportament. O persoană care crede într-adevăr ceea ce propovăduieşte nu se comportă contrar convingerilor sale. Dar ipocriţii sunt insuportabili în special pentru faptul că, spre deosebire de oameni care susţin păreri inconsistente fără să ştie, o caracteristicăa  lor este să le spună altora cum trebuie să se poarte, în timp ce ei se sustrag de la principiile generale pe care le comportă. Totuşi, ipocrizia nu dovedeşte în nici un caz faptul că predica ipocritului este falsă. Acuzaţia de ipocrizie este o formă de argument ad hominem şi poate fi irelevantă atunci când ceea ce neinteresează este adevărul sau importanţa unui principiu, mai degrabă decât caracterul ipocritului.

Irelevanță

Deturnarea discuţiei de la problemă prin introducerea unor subiecte care nu au legătură directă cu ea. Când este folosită drept truc, poate lua forma răspunsului politicianului: o tehnică de evitare a răspunsurilor sincere la întrebările directe; sau poate fi datorată introducerii de heringi roşii, sau poate a argumentului relativ la persoană, sau introducerii dovezii anecdotice într-un context nepotrivit. Cel mai adesea este datorată unei lipse de concentrare mentală: rezultatul incapacităţii de a aprecia exact ceea ce este îndiscuţie.

Întrebări retorice

Întrebări puse doar pentru efectul lor, nu pentru a primi un răspuns. Uneori, cel ce pune întrebarea asumă că există un singur răspuns posibil pentru ea, caz în care întrebarea retorică funcţionează exact în acelaşi fel precum cuvintele persuasive. În această formă, întrebările retorice sunt doar substitute pentru enunţuri directe. „Cine s-ar puteaîndoi că…?” şi „Ar vrea cineva să trăiască într-o lume în care…?”sunt în cele mai multe cazuri echivalente cu „Nimeni nu s-ar puteaîndoi că…?” şi „Nimeni n-ar vrea să trăiască într-o lume în care…”. Folosirea acestui tip de întrebări este în mare măsură o chestiune de stil personal de a vorbi şi a scrie. Totuşi, există altă formă a întrebărilor retorice care este folosită uneori pentru a evita prezentarea unui punct de vedere clar asupra problemei în discuţie. De exemplu, un scriitor care cercetează tema liberului arbitru ar putea încheia un paragraf cu „Suntem într-adevăr liberi să alegem?”. Asemenea înflorire retorică este perfect acceptabilă dacă scriitorul este gata să răspundă întrebării. Dar dacă este lăsată fără răspuns, asta e doar o formă de trândăvie intelectuală. Este la fel de uşor şi, cu siguranţă, nefolositor să ridici un marenumăr de întrebări aparent profunde pe aproape orice temă; dificilă şi importantă este însă găsirea răspunsurilor.

”N-am pățit nimic rău din asta”

Formă de generalizare pripită comună şi în mod special agasantă, prin care cineva susţine o practică deloc atractivă pe temeiul că el i-a supravieţuit acesteia. Argumentul implicit este următorul:

Spuneţi că asemenea practici nu ar trebui permise pentru că sunt dăunătoare.

Eu am trecut prin asta şi n-am păţit nimic rău.

Prin urmare, nu aveţi temeiuri suficiente pentru a le condamna.

Acest mod de argumentare poate implica gândirea deziderativă: deseori, pretenţia că „n-am păţit nimic rău din asta” este pur şi simplu falsă. Oamenii care spun frecvent „n-am păţit nimic rău dinasta”, vociferează prea mult insistenţa repetată că n-am păţit nimic este edificatoare din punct de vedere psihologic prin faptul că sugerează opusul: anume că au păţit ceva, altfel nu ar insista cu disperare că nu li s-a întâmplat nimic. În unele situaţii, persoana în cauză simte că, de vreme ce ea a trebuit să treacă printr-o suferinţă, şi alţii trebuie să o îndure. Astfel, de exemplu, cineva care a suportat serviciul militar obligatoriu timp de doi ani, ar putea foarte bine folosi argumentul „n-am păţit nimic rău din asta” pentru a-i convinge pe alţii de valoarea serviciului militar în general, când de fapt ceea ce crede într-adevăr este „Eu a trebuit să trec prin asta, deci nu văd de ce n-ar trebui să treceţi şi voi”.

Om de paie

Caricatură a punctului de vedere al oponentului, introdusă pentru a-l înfrânge. Literalmente, un om de paie este un manechin de paie folosit pentru a trage la ţintă. Introducere în argumentaţie a unui om de paie este opusul rolului de avocat al diavolului. Uneori este un truc deliberat; în acest caz, este o formă de retorică de proastă factură. Mai des, implică un grad de gândire deziderativă, provenit din aversiunea obişnuită de a atribui o mare inteligenţă sau subtilitate cuiva cu care eşti în dezacord puternic. Încrederea prea mare în propriul tău punct de vedere te poate face să tratezi viziunile discordante ca pe nişte ţinte uşoare, când de fapt ele pot fi maicomplexe şi pot rezista la simple atacuri. De exemplu, într-o discuţie despre calităţile şi lipsurile unei grădini zoologice, cineva ar putea argumenta că ele pot avea un rol important de conservare a speciilor pe cale de dispariţie. Un oponent ar putea denatura acest lucru, tratându-l poate ca pe un echivalent al punctului de vedere că doar speciile pe cale de dispariţie ar trebui aduse în grădinile zoologice. Un mod de a face acest lucru ar fi să se sugereze că susţinerea grădinilor zoologice este absurdă, căci ar implica faptul că speciile care nu sunt pe cale de dispariţie ar trebui eliberate. Evident, susţinătorul grădinilor zoologice oferea doar o modalitate posibilă de apărare a lor şi nu sugera că este singurul mod de a le susţine. Aşadar, prezentând într-o lumină falsă poziţia apărătorului, cel ce argumentează astfel o consideră o ţintă uşor de doborât. Este celebru atacul doctorului Johnson la adresa filosofiei idealiste a episcopului Berkeley (care pretindea că nu putem avea certitudinea că lucrurile continuă să existe atunci când nu sunt percepute decât dacă acceptăm ipoteza că Dumnezeu continuă să le perceapă); lovind cu piciorul o piatră, a declarat „Astfel o resping”. El vroia să arate că este imposibil să credem că ceva atât de solid precum o piatră era într-adevăr compus doar din idei; dar Johnson greşea dacă credea într-adevăr că idealismul lui Berkeley n-ar putea explica faptul că piciorul său a lovit o rocă solidă. Doar o caricatură a concepţiei lui Berkeley ar fi vulnerabilă la aşa ceva. Deci Johnson a construit un om de paie. Deşi este adesea tentant să aşezi şi să răstorni ţinte uşoare, această activitate nu-şi are locul în gândirea critică.

Petitio principii 

Asumarea problemei care este în discuţie. Uneori implică încorporarea concluziei argumentului într-una din premise. Deseori implică circularitatea. Aceasta este o formă de argument validă, şi nu o eroare formală: dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie adevărată. Totuşi, de vreme ce petitio principii implică asumarea chiar a problemei în discuţie, este o strategie care nu ar trebui să convingă pe cineva pentru care acea problemă este deocamdată nedecisă. De exemplu, într-un proces juridic, dacă cineva este judecat fiind acuzat de crimă şi pledează pentru nevinovăţie, referirea la el ca fiind „criminalul” mai degrabă decât „acuzatul”, până când nu i se stabileşte nevinovăţia, ar fi o eroare de tipul petitio principii. Asta pentru că ceea ce este important într-un proces juridic este să stabilească dacă el este sau nu vinovat, iar a-l numi „criminal” ar însemna să asumăm un punct de vedere chiar în problema care este în discuţie.

Într-un context diferit, folosirea termenului nu ar duce la petitio principii. Unele forme de petitio principii se întâlnesc în felul în care sunt puse întrebările. Întrebările complexe sunt adesea de acest fel. De exemplu, întrebarea „când ai început să-ţi baţi soţul?” ar putea fi petitio principii dacă faptul că ţi-ai bătut soţul nu este încă stabilit. Sau dacă o rudă te întreabă ce intenţionezi să studiezi la universitate, dacă este încă de stabilit faptul că intenţionezi să mergi la universitate, atunci ar fi mai corect să se divizeze întrebarea în părţile sale componente: „Intenţionezi să mergi la universitate?” şi „Dacă da, ce ai de gând să studiezi acolo?”. Punerea unei întrebări complexe ar fi altfel un exemplu de petitio principii. Toate acestea fac să pară că eroarea petitio principii este uşor de depistat; totuşi, în multe cazuri nu este evident ce urmează să fie stabilit. Primul pas în asemenea cazuri este să se elimine orice neclaritate şi să se facă explicită problema în discuţie. Numai după ce acestea au fost clarificate este posibil să se aprecieze în ce măsură este vorba de eroarea petitio principii.

Reductio ad absurdum

Expresie folosită cu referire la două tipuri înrudite de argumentare. Primul sens al expresiei este unul tehnic, în logică, prin care se dovedeşte adevărul unui anumit enunţ pornind, pentru argumentaţie, de la supoziţia că este fals şi arătând că această supoziţie duce la o contradicţie. Cum această tehnică este foarte rar folosită în argumentaţia de zi cu zi, nu are rost să inventăm un exemplu pentru a o ilustra. A doua tehnică cu numele reductio ad absurdum, mult mai comună şi mai utilă, este aceea de a respinge un punct de vedere arătând că, dacă ar fi adevărat, ar conduce la consecinţe absurde. De exemplu, dacă cineva ar pretinde că orice tratament diferenţial pe motivul sexului este nedrept, ar putea arăta că aceasta ar duce la concluzia că a avea vestiare separate pentru bărbaţi şi femei este nedrept, de vreme ce nu este permis nici unei femei să intre în  vestiarul bărbaţilor şi nici unui bărbat să intre în cel al femeilor. Totuşi, intuitiv, aceasta este o opinie absurdă. Deci putem respinge  cu încredere pretenţia că orice tratament diferenţial pe motivul sexului este nedrept.

Tu quoque

Expresie latină cu sensul „şi tu”. Un tip de argument al complicităţii la vinovăţie, echivalent cu a spune „această critică nu este valabilă doar pentru punctul meu de vedere, ci şi pentru al tău”.

Argumente şi Sofisme celebre

Paradoxele lui Zenon (argumentele împotriva mişcării)

Argumentul săgeţii

Orice lucru este în repaus atunci când ocupă un spaţiu egal cu el însuşi

Dacă ceea ce zboară ocupă întotdeauna un spaţiu egal cu el însuşi în orice moment, atunci nu se poate mişca

Această săgeată zboară.

Această săgeată este în repaus.

Ahile şi broasca ţestoasă

                                                           

Ca să ajungă broasca, Ahile va trebui să ajungă unde a fost broasca mai întâi

În acest timp, broasca va parcurge deja un spaţiu, pe care Ahile va trebui să-l parcurgă

Astfel, Ahile se va apropia întotdeauna de broască fără să o ajungă

Ahile nu va întrece niciodată broasca ţestoasă.

Argumentul reciproc

Protagoras se angajase să dea lecţii lui Eulathos contra plată, urmând însă ca discipolul său să-i plătească onorariul în momdentul când va fi câştigat primul proces. Însă timpul trecea şi Eulathos nu lua niciun proces , aşa că nu avea nicio obligaţie ca să-şi plătească profesorul. Protagoras îl cheama în faţa tribunalului şi argumentează astfel:

Dacă câştigi, atunci trebuie să îmi plăteşti conform contractului dintre noi, pentru că ar fi primul proces pe care îl câştigi; Dacă pierzi, trebuie să-mi plăteşti, pentru că aşa hotărăşte tribunalul

Deci, indiferent dacă pierzi sau câştigi, trebuie să îmi plăteşti.

Eulathos răspunde:

Dacă pierd procesul nu trebuie să-ţi plătesc, întrucât contractul dintre noi mă obligă să-ţi plătesc numai la primul proces câştigat; Dacă câştig, atunci nu trebuie să-ţi plătesc pentru că aşa hotărăşte tribunalul.

Deci, indiferent dacă pierd sau câştig, nu trebuie să îţi plătesc.

Argumente bazate pe echivocaţie

Doi şi trei sunt cinci;

Deci, doi sunt cinci şi trei sunt cinci.

Este posibil ca un om care este aşezat să meargă

Deci este posibil ca un om să meargă stând

Acest câine are pui; deci este tată

Dar el este al tău; deci este al tău

Tu îl baţi însă

Deci tu îl baţi pe tatăl tău

Niciodată nu ai prea mult din ceea ce este bun

Prin urmare, un bolnav trebuie să ia un car de medicamente

Argumentele lui Gorgias

Nu există nimic;

Dacă ar exista ceva ar fi necunoscut pentru oameni;

Dacă ar putea fi cunoscut, nu ar putea fi comunicat.

Prin urmare, nu putem cunoaşte nimic.

Dacă neantul ar exista, atunci el ar exista şi nu ar exista

Dar este contradictoriu ca ceva să existe şi să nu existe

Prin urmare, neantul nu există

Dacă ceea ce există (fiinţa) ar exista, atunci ar fi etern sau ar avea un început

Dacă ar fi etern, atunci nu are început

Dacă nu are început, atunci este nemărginit

Dacă este nemărginit, atunci nu este nicăieri

Dacă ar fi undeva, atunci ar exista într-un spaţiu, diferit de el

Dar atunci nu ar mai fi nemărginit, fiindcă ar cuprins de altceva

Dacă ceea ce există ar avea început, atunci a apărut fie din neant fie din ceea ce există

Dar nimic nu poate ieşi din ceea ce există dacă nu este diferit de ceea ce există, adică dacă nu este neant

Dar ar ieşi din neant atunci nu ar fi nimic, pentru că din nimic nu poate ieşi nimic

Prin urmare, ceea ce există (fiinţa) nu există.

Ceea ce există este total diferit de ceea ce poate fi gândit (ceea ce există este diferit de gândire)

Pentru că dacă ceea ce există ar fi ceea ce poate fi gândit, atunci tot ceea ce gândim ar exista pentru că ar fi adevărat, şi nimic nu ar fi fals.

Dar multe lucruri sunt false

Prin urmare, ceea ce există este diferit de ceea ce poate fi gândit

Prin urmare, dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut.

Să presupunem că ceea ce există poate fi totuşi cunoscut

Cuvintele nu produc cunoaşterea, ci o presupun

Două persoane nu pot gândi acelaşi lucru, pentru că ar însemna ca acelaşi lucru să fie în două locuri diferite în acelaşi timp (lucrul gândit, ideea, noţiunea, înţelesul)

Chiar dacă acelaşi lucru ar fi în mintea a două persoane în acelaşi timp, acestea nu gândesc acelaşi lucru pentru că ele sunt diferite şi se află în locuri diferite.

Prin urmare, ceea ce poate fi cunoscut nu poate fi comunicat.