Logica si argumentare curs 6-13 mai. Argumentul bazat pe consecinte

ARGUMENTUL BAZAT PE CONSECINŢE (ARGUMENTUM AD CONSEQUENTIAM)

DESCRIERE

Argumentul constă în prezentarea, la nivelul premisei, a unor consecinţe probabile ale unei acţiuni sau stări de lucruri, iar la nivelul concluziei în afirmația potrivit căreia acţiunea sau starea de lucruri este sau nu este dezirabilă. Această formă de raţionare poate fi folosită într-un mod pozitiv sau negativ, ca un argument formulat ca răspuns la o propunere. Într-un argument bazat pe consecinţe pozitive (dezirabile), o stare de lucruri viitoare sau o acţiune sunt prezentate prin descrierea unor consecinţe pozitive ale acestora. Într-un argument bazat pe consecinţe negative, sunt prezentate consecinţe negative.

Argumentul bazat pe consecinţe este adesea folosit în deliberările economice sau politice unde nu există un consens în privinţa unei stări de lucruri sau a unei acţiuni viitoare.

SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE CONSECINŢE POZITIVE

Premisă: Dacă va avea loc A, atunci în mod plauzibil vor avea loc consecinţe pozitive.

Concluzie: A ar trebui să aibă loc.    

Schema de argumentare corespunzătoare argumentului bazat pe consecinţe negative este următoarea:

SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL BAZAT PE CONSECINŢE NEGATIVE

Premisă: Dacă A are loc, atunci vor avea loc consecinţe nedorite vor avea loc.

Concluzie: A nu ar trebui să aibă loc.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE

1. Cât de puternică este probabilitatea sau posibilitatea ca aceste consecinţe să aibă loc?

2.        Ce dovezi sprijină afirmaţia că aceste consecinţe vor apărea dacă are loc A?

3.             Există consecinţe de valoare opusă care ar trebui luate în calcul?

Dificultatea de a răspunde la oricare dintre aceste întrebări face ca un argument bazat pe consecinţe să fie considerat discutabil.

EXEMPLE

Argumentele bazate pe consecințe se întâlnesc adesea în dezbaterile politice atunci când se evaluează motivele pro şi contra unor acţiuni. Spre exemplu, în luna mai a anului 1995 votanţii din provincia Quebec s-au întâlnit pentru a delibera în privinţa unui referendum prin care să-şi exprime opţiunea faţă de posibilitatea ca provincia să se despartă de Canada şi să devină o ţară independentă sau să rămână în continuare parte a Canadei. Unii votanţi au argumentat că consecinţele economice ale separării de Canada ar fi negative pentru Quebec. Alţii au argumentat că o ţară vorbitoare numai de limba franceză ar putea avea consecinţe pozitive asupra culturii franceze în Quebec. În cazurile de dezbateri politice, în mod tipic argumentul se referă la rezultate sau consecinţe viitoare, astfel încât consecinţele trebuie imaginate sau presupuse. Viitorul nu poate fi niciodată cunoscut cu certitudine, iar presupoziţiile pot fi în mare măsură conjecturale atunci când sunt implicate multe variabile complexe şi schimbătoare ale unei situaţii reale.

EXERCIȚII

1)    Paul şi Maria discută despre posiblitatea ca provincia Quebec să se separe de Canada. Paul spune că separare ar fi un lucru bun, pentru că ar prezerva moştenirea culturală francofonă. Maria argumentează că dacă Quebec se va separa, şomajul va creşte în special în Quebec, unde sunt multe agenţii guvernamentale federale.

Curs Teoria argumentarii. Scheme de argumentare. Argumentul bazat pe analogie. Argumentul corelatie-cauza 22-29 aprili

ARGUMENTUL BAZAT PE ANALOGIE

DESCRIERE

Argumentul bazat pe analogie este un tip de raţionare centrat pe cazuri particulare, în care un caz este considerat asemănător cu un altul dintr-un anumit punct de vedere. Pentru că se consideră că un caz are o anumită proprietate, atunci celălalt caz, se trage concluzia, are aceeaşi proprietate (datorită faptului că un caz seamănă cu celălalt). Argumentul este anulabil, pentru că oricare ar fi două cazuri considerate, este posibil ca ele să fie asemănătoare din anumite puncte de vedere, şi diferite din alte puncte de vedere. Din faptul că două cazuri sunt în general asemănătoare, nu rezultă că trebuie să fie asemănătoare în orice privinţă.

SCHEMA DE ARGUMENTARE A ARGUMENTULUI BAZAT PE ANALOGIE

Premisa care afirmă asemănarea: În general, cazul C₁ este asemănător cu cazul C₂.

Premisa de bază:  A este adevărat (fals) în cazul C₁.

Concluzie: A este adevărat (fals) în cazul C₂.

ÎNTREBĂRI CRITICE

1.        Există diferenţe între C1 şi C2 care tind să submineze forţa asemănării specificate?

2.        Este A adevărat (fals) în C1?

3.        Există un alt caz C3 care este, de asemenea, asemănător lui C1, dar în care A este fals (adevărat)?

EXEMPLE

Într-o discuție pe tema practicii obișnuite a oferirii de bacșiș persoana care apără această practică argumentează:

A pune capăt practicii bacşişului este acelaşi lucru cu a lua unui animal principala sursă de hrană prin distrugerea habitatului său natural.

Îndepărtarea sursei principale de hrană a unui animal prin distrugerea habitatului său natural are drept principală consecinţă moartea dureroasă a animalului datorată înfometării şi bolii.

Prin urmare, oprirea practicii bacşişului va însemna distrugerea unei surse de venit pentru oameni care se luptă să supravieţuiască într-o economie aflată în declin. 

În acest argument, persoana compară două cazuri: cazul unui animal care luptă să supravieţuiască într-un mediu ostil şi cazul unei persoane care luptă să supravieţuiască într-o economie în declin. Ea oferă exemple de consecinţe negative ale distrugerii habitatului într-un caz, şi apoi postulează consecinţe comparabile în celălalt caz. Persoana foloseşte un argument bazat pe consecinţe, dar acest argument este construit pe un argument bazat pe analogie, care foloseşte o comparaţie între două cazuri. Cele două cazuri sunt diferite din anumite puncte de vedere, dar prin compararea lor, persoana formulează un argument plauzibil.

În acest exemplu, răspunsul la a doua întrebare critică este ușor de formulat, pentru că premisa de bază  a argumentului – aceea că distrugerea habitatului unui animal are consecinţe negative – este într-adevăr plauzibilă. Dar răspunsul la prima întrebare deschide calea unei critici la adresa argumentului bazat pe analogie în acest caz. Se poate argumenta că este o diferenţă între cele două cazuri. Dacă un animal îşi pierde habitatul, este posibil să nu existe un alt loc în care să se mute sau unde să fie mutat şi unde să există surse de hrană. Dar în cazul unei persoane care este împiedicată să mai primească bacşiş, banii suplimentari care ar putea fi colectaţi prin creşterea preţurilor, odată ce bacşişul este interzis, ar putea fi folosiţi la creşterea salariilor sau beneficiilor angajaţilor. Oricum, orice diferenţă de acest gen poate fi folosită pentru a ridica îndoieli asupra argumentului bazat pe analogie folosit în exemplul anterior.

            În unele cazuri, punerea celei de a treia întrebări poate fi eficientă, dar în altele, nu. Motivul este acela că este necesar un anumit grad de inteligenţă şi pricepere pentru a construi o contraanalogie. În unele cazuri, folosirea unei contranalogii poate fi foarte eficientă. Următorul caz este clasic în această privinţă.

Într-un discurs pentru strângerea de fonduri pentru ajutorarea rebelilor din Nicaragua, preşedintele Ronald Reagan a comparat rebelii cu patrioţii americani care au luptat în Războiul de Independenţă. Un vorbitor care se opunea trimiterii de fonduri rebelilor a comparat situaţia din Nicaragua cu razboiul din Vietnam.

Folosind argumentul bazat pe analogie, Reagan a comparat cazul rebelilor din Nicaragua cu cazul patrioţilor americani care au luptat în Războiul de Independenţă. Pentru că audienţa ar fi crezut că o situaţie de acest din urmă gen merită luată în considerare, că este bine de sprijinit şi că are consecinţe pozitive, este uşor de presupus că ea ar susţine acea acţiune. Folosind argumentul bazat pe o analogie, Reagan a sperat să transfere această atitudine pozitivă asupra cazului prezentat. Dar oponentul său a construit un contraargument folosind o altă analogie care are de asemenea un impact puternic asupra audienţei. Intervenţia în Vietnam a avut foarte multe consecinţe negative pentru Statele Unite şi a fost o experienţă neplăcută. Nimeni nu ar vrea ca ea să se repete vreodată. Acest caz are semnificaţia unei lecţii care arată că intervenţia într-o ţară străină poate avea efecte nedorite şi chiar dezastruoase, chiar de la primii paşi făcuţi în această direcţie. Astfel, aici avem un al treilea caz care este asemănător cu cazul Nicaragua, şi în care intervenţia a avut consecinţe nedorite.

În unele cazuri, argumentul bazat pe analogie este folosit într-un mod mai agresiv care poate să conţină multe asumpţii implicite sau neformulate. Următorul exemplu este luat dintr-un magazin Chatelaine, din luna mai 1982. Odată ce sunt identificate diferitele presupoziţii ale argumentului, se poate arăta relativ uşor că ele sunt cel puţin discutabile şi astfel că argumentul care se bazează pe ele este nejustificat.

Când un criminal este găsit vinovat, el este pedepsit indiferent de motivele pentru care a săvârşit crima. În acelaşi fel, oricine face un avort este vinovat de încălcarea dreptului la viaţă al unei persoane.   

Concluzia implicită a acestui argument este afirmaţia că oricine face un avort ar trebui pedepsit. De ce? Argumentul este susţinut de analogia dintre două cazuri considerate asemănătoare. Unul este cel al unei persoane care omoară pe cineva, o crimă pedepsită de legea penală. Celălalt este cazul cuiva care face un avort. Argumentul este acela că întrucît un caz este asemănător cu celălalt, ceva care este adevărat sau valabil în privinţa unui caz ar trebui să fie valabil sau adevărat şi în privinţa celuilalt caz. Argumentul este bazat astfel pe schema de argumentare a argumentului bazat pe analogie. Argumentul se bazează pe presupoziţia că întrucât criminalii sunt pedepsiţi, indiferent care este motivul pentru care au săvârşit crima, prin analogie, şi persoanele care fac avort ar trebui pedepsite. Acest argument se bazează pe premisa implicită că cele două cazuri, de crimă şi avort, sunt asemănătoare. Dar o astfel de presupoziţie este foarte discutabilă. În dreptul penal, un fetus nu este o persoană şi nu are drept la viaţă în acelaşi fel în care are o persoană. Desigur, această distincţie este una juridică, şi există o diferenţă între drept şi moralitate. Dar chiar şi aşa, presupoziţia că oricine face un avort privează o perosană de dreptul la viaţă se bazează la rândul ei pe presupoziţia că un fetus este o persoană. În timp ce apărătorii interdicţiei avortului ar putea accepta această presupoziţie, apărătorii liertăţii de alegere ar putea să o respingă. Ei ar argumenta că cele două cazuri, de crimă şi de avort, diferă în această privinţă.

În general, prima întrebare critică a argumentului bazat pe analogie tinde să fie cea mai importantă în evaluarea argumentelor bazate pe analogie. Dacă un caz este asemănător cu un altul într-o anumită privinţă, atunci asemănarea dă o oarecare greutate plauzibilă argumentului bazat pe analogie. Dar dacă cele două cazuri sunt diferite într-o altă privinţă, atunci specificarea acestei diferenţe tinde să submineze plauzibilitatea argumentului. Ca urmare, argumentele bazate pe analogie pot fi mai slabe sau mai puternice, de la caz la caz.

EXERCIŢII

Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:    

1)    După ce au ingerat un miligram de substanţă alpha pe zi timp de nouă zile, cobaii au dezvoltat anomalii genetice. Datorită asemănării dintre cobai şi oameni, este probabil ca substanţa alpha să producă la oameni acelaşi gen de anomalii genetice.

2)    Atunci când o persoană este diagnosticată cu cancer, se fac eforturi pentru împiedicarea dezvoltării formaţiunii canceroase prin chirurgie, chimioterapie, sau radioterapie. Dar criminalii şi răufăcătorii sunt formaţiuni canceroase ale societăţii. Prin urmare, atunci când aceşti criminali sunt prinşi şi condamnaţi, ei ar trebui trataţi ca orice altă formă de cancer şi eliminaţi prin pedeapsa capitală.

ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ

DESCRIERE

În general se acceptă că două entități, lucruri, fenomene etc., se află în relație de cauzalitate dacă există o corelație statistică între cele două entități, lucruri, fenomene etc.

Spre exemplu, dacă se stabileşte o corelaţie statistică semnificativă între incidenţa redusă a infarctului miocardic şi consumul de vin roşu, atunci se poate trage concluzia provizorie, cu caracter ipotetic că consumul de vin roşu este cauza numărului redus de cazuri de infarct. Argumentul corelație-cauză conchide că există o relație cauzală între două cazuri pe baza observării unei corelații între ele. Însă, pentru că din simpla observare a unei corelații nu rezultă în mod necesar existența unei relații de cauzalitate, argumentul are un caracter prezumtiv.

SCHEMA DE ARGUMENTARE PENTRU ARGUMENTUL CORELAŢIE-CAUZĂ

Premisă: Există o corelaţie pozitivă între A şi B.

Concluzie: A este cauza lui B.

EVALUARE/ÎNTREBĂRI CRITICE

1.       Există într-adevăr o corelaţie între A şi B?

2.       Există vreun motiv să credem că acea corelaţie este mai mult decât o coincidenţă?

3.       Ar putea exista un al treilea factor, C, care să fie cauza atât a lui A cât şi a lui B?

O corelaţie este o relaţie pur statistică, determinată pe baza unor date numerice referitoare la un eveniment care are loc într-un anumit caz, atunci când are loc şi un alt eveniment. Totuşi, cauzalitatea nu este o relaţie pur statistică (sau, dacă este, este unul foarte complicat), prin urmare, inferarea referitoare la cauzare pornind de la o corelaţie nu poate fi evaluată doar statistic sau numeric. Acest tip de inferenţă este unul prezumtiv şi anulabil, care poate criticat sau slabit pe măsură ce dispunem de noi date.

EXEMPLE

O problemă cu argumentele corelaţie-cauză este aceea că uneori corelaţia nu este în realitate între două evenimente, ci doar pare că este astfel. Iată un exemplu:

Cercetătorii de la Wellesley Central Hospital au cercetat 18 pacienţi cu artrită reumatoidă timp de un an, testând modul în care se modifică simptomele lor odată cu schimbarea climatică, dar nu au stabilit nicio corelaţie între cele două. „Concluzia noastră este aceea că această credinţă este, cel puţin parţial, rezultatul unei tendinţe a oamenilor de a percepe modele acolo unde nu există”, a scris Dr. Ronald Redelmeier într-un rezumat al studiului publicat în Procedins of the National Academy of Science. În timpul investigării celor 18 pacienţi cercetătorii au cules date despre simptome timp de 15 luni. Pacienţii îşi evaluau singuri severitatea durerilor, iar doctorii evaluau starea medicală (funcţionare, mobilitate) a încheieturilor fiecărui pacient. Cercetătorii au obţinut de asemenea rapoarte meteorologice pentru zilele din perioada în care erau evaluaţi pacienţii. Ei au intervievat pacienţii în legătură cu durerile artritice, şi toţi pacienţii, mai puţin doi, au afirmat că există o legătură puternică între durerile lor şi schimbarea vremii. Totuşi, atunci când cercetătorii au prelucrat corelaţiile dintre dureri şi particularităţile climatice menţionate de pacienţi, ei nu au găsit niciun model.

În acest caz, pacienţii afectaţi de artrită susţin că există o corelaţie între simptomele artritei şi schimbările climatice. Dar studiul Dr. Redelmeier indică unele îndoieli referitoare la existenţa unei astfel de corelaţii.

O alt problemă este aceea că o corelaţie statistică între două evenimente poate fi o coincidenţă.

Un studiu statistic complicat realizat de Steffie Woolhandler şi David U. Mimmelstein care citează cifre din 141 de ţări a stabilit că cu cât procentul din produsul intern brut cheltuit pentru înarmare este mai mare, cu atât este mai mare rata deceselor în rândul copiilor. Autorii studiului au tras concluzia că există o legătură plauzibilă între cheltuielile militare şi rata deceselor în rândul copiilor: „Rezultatele noastre confirmă ceea ce mulţi au intuit – că militarismul afectează starea de sănătate a populaţiei chiar şi în absenţa unor conflicte sau ostilităţi manifeste”. Totuşi, criticii s-au întrebat dacă rezultatele studiului nu sunt cumva doar o coincidenţă”. Dr. John Bailar, un statistician de la Harvard School of Public Health a afirmat că aceeaşi abordare statistică poate fi folosită pentru a arăta legătura dintre mortalitatea infantilă şi consumul de banane. El s-a întrebat dacă corelaţia statistică dintre două lucuri sau evenimente de acest tip constituie un motiv pentru a trage concluzia că un lucru este cauza celuilalt.

O altă problemă importantă este dacă lucrurile sau evenimentele corelate au ele însele o cauză comună. Următorul exemplu este clasic:

La o conferinţă despre legătura dintre oameni şi animalele de casă ţinută în Boston în 1986, cercetătorii au raportat că animalele de casă pot contribui la scăderea presiunii sângelui, la creşterea şanselor de supravieţuire a bolnavilor de inimă, şi pot reduce starea de izolare resimţită de copiii afectaţi de autism. Potrivit unui raport publicat în Newsweek cercetătorii au făcut cunoscute efectele benefice ale companiei animalelor de casă. Studiile au arătat că femeile care au câini au o mai mare încredere de sine, sunt mai sociabile, şi mai tolerante decât cele care nu au. Bărbaţii care au câini au sentimente de încredere în sine, al prpriei valori şi al apartenenţei mai dezvoltate şi au abilităţi de comunicare mai dezvoltate. Copiii care cresc alături de animale de casă dau în general dovadă de o capacitate de a empatiza mai mare decât ceilalţi copii.

În acest caz, este vorba de o corelaţie între stăpânii de animale de casă şi îmbunătăţirea stării generale de sănătate, dar ambii factori ar putea fi foarte bine rezultatul unor calităţi (abilităţi de socializare) pe care cei care au animale de casă le au într-o măsură mai mare decât ceilalţi oameni. Acest factor poate fi cauza atât a creşterii animalelor de casă cât şi astării de sănătate a celor care cresc animale de casă. În acest caz, poate exista o corelaţie între doi factori A şi B, dar motivul acestei corelaţii poate fi acela că un al treilea factor, C, este cauza atât a lui A cât şi a lui B. Într-un caz de acest fel, nu este corect să tragem concluzia că A este cauza lui B.

Un exemplu pentru a treia întrebare critică este corelaţia dintre consumul zilnic de vin roşu şi scăderea incidenţei atacurilor cardiace în rândul bărbaţilor de peste 40 de ani. Studii recente au arătat că consumul de alcool de orice tip (cu moderaţie) a fost asociat cu o scădere semnificativă a atacurilor cardiace la acest segment de vârstă. Cercetările cele mai recente au arătat că alcoolul din vinul roşu este cauza rezultatelor stabilite şi că consumul de bere sau de orice alt tip de alcool are acelaşi efect.

Pe scurt, argumentul corelaţi-cauză este un tip de inferenţă prezumtiv şi anulabil, şi este foarte util în scopuri practice. Dar în anumite cazuri, există o tendinţă naturală de a trage repede o concluzie referitoare la o relaţie cauzală pornind de la o corelaţie observată. În astfel de cazuri, este mai bine să încercăm să răspundem la întrebările critice înainte de a considera puternice astfel de argumente.

De asemenea, este important să reţinem că toate argumentele bazate pe estimări statistice referitoare la corelaţii ar trebui analizate din punct de vedere al modului în care sunt definiţi termenii în cadrul cercetării. Teoria referitoare la consumul de vin roşu care previne afecţiunile cardiace a fost criticată recent de un grup de cardiologi care a arătat că, deşi în cele mai multe ţări specificarea cauzei deceselor este obligatorie, în Franţa, multe decese cauzate de afecţiuni cardiace sunt înregistrate oficial ca „moarte subită”. Acest mod de a raporta statisticile medicale poate presupune un număr mai mic de infarcturi.

EXERCIŢII

Analizaţi argumentele următoare identificând schemele de argumentare implicate. Identificaţi premisele şi concluzia argumentelor. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar trebui luate în considerare identificaţi întrebările critice care ar trebui formulate:  

1)    Un raport publicat în Jounal of the American Medical Association a identificat o relaţie statistică între „modelul masculin” al pierderii părului (chelie) şi atacurile cardiace. Bărbaţii cu acest tip de chelie, afirmă studiul, sunt cu 30-300% mai expuşi la atacurile cardiace decât bărbaţii care au pierdut puţin păr sau nu au pierdut deloc. Cercetătorii au ezitat să tragă concluzia că lipsa părului este o cauză a atacurilor cardiace, şi unii au speculat dacă stresul sau un factor hormonal comun ar putea fi implicaţi.

2)    Un profesor de medicină de la Universitatea din Toronto a realizat un studiu potrivit căruia este de 2 ori mai probabil pentru copiii din familiile sărace să moară în prima parte a copilăriei sau din accidente decât pentru copiii din familiile mai înstărite, şi de 2,5 ori mai probabil să moară datorită unor oli infecţioase. El a tras concluzia că sărăcia este un ucigaş care este mult mai periculos decât cancerul.

Curs teoria argumentarii Argumente, dialoguri, scheme de argumentare. Apelul la opinia expertului 8-15 aprilie 2013

ARGUMENTE ŞI DIALOGURI

INTRODUCERE

Teoria argumentării are trei scopuri principale: identificarea, analiza şi evaluarea argumentelor. Un argument presupune oferirea de motive în sprijinul unei teze sau pentru a o critica. A spune că ceva este un argument satisfăcător înseamnă a spune că el oferă unul sau mai multe motive pentru a sprijini sau critica o teză sau afirmaţie.

Dar de ce ar trebui ca cineva să ofere un motiv pentru a susţine o afirmaţie? Această observaţie presupune că există întotdeauna două părţi implicate într-un dialog. Una din părţi propune un argument atunci când formulează un motiv pentru a susţine o afirmaţie sau teză. Cealaltă parte consideră teza sau afirmaţia ca fiind criticabilă. Cu alte cuvinte, oferirea unui argument presupune un dialog între două părţi.

Termenul de “argumentare” denotă procesul dinamic în care argumentele sunt conectate formând lanţuri de argumentare subordonate scopului unui dialog. Ceea ce caracterizează în mod esenţial un argument este motivul sau setul de motive oferite pentru a susţine o teză, numită concluzia argumentului.

DIALOGURI

Un dialog este un tip de conversaţie în jurul unui anumit scop între doi (sau mai mulţi) participanţi. La fiecare mişcare în cadrul dialogului, unul dintre participanţi răspunde la mişcarea celuilalt. Astfel, fiecare dialog este o secvenţă conectată de mişcări (acte de vorbire) care are o anumită direcţie (scopul dialogului). Dialogurile sunt cadre convenţionale care fac posibilă argumentarea raţională. Dialogurile nu conţin numai argumente. Ele pot conţine şi explicaţii, instrucţiuni sau sugestii în legătură cu ceea ce urmează să fie făcut, etc. Dar adesea conţin argumente. Atunci când conţin argumente, argumentarea este reuşită sau satisfăcătoare dacă participanţii oferă celorlalţi posibilitatea de a formula propriile argumente. Dacă un participant foloseşte, spre exemplu, forţa pentru a-i convinge pe ceilalţi, atunci aceasta constituie obstrucţionarea dialogului.

Pentru a prezenta un exemplu tipic de argumentare să considerăm o situaţie în care două persoane, Elena şi Bogdan, discută la o petrecere. Elena se opune practicii des întâlnite a oferirii de bacşişuri. Ea a avut unele dificultăţi în a oferi bacşişuri şi crede că această practică ar trebui întreruptă. Pe de altă parte, Bogdan crede că practica oferirii de bacşişuri este bună şi trebuie menţinută. Grupul din care fac parte le sugerează să poarte o discuţie după petrecere în scopul rezolvării diferenţei de opinii. Iată discuţia (mişcările în cadrul dialogului sunt numerotate):

Elena (1)  : O problemă cu oferirea de bacşişuri este că uneori este foarte dificil de ştiut cît de consistente ar trebui să fie atunci când sunt oferite taximetriştilor, portarilor de hotel sau ospătarilor .

Bogdan (1): Nu e chiar aşa de dificil. Dacă ai beneficiat de un serviciu bun, oferă un bacşiş. Altfel, nu-l oferi.

Elena (2): Dar cât ar trebui oferit? Şi cum poţi evalua cât de bun este serviciul făcut?

Bogdan (2): Bazează-te pe simţul comun.

Elena (3): Bogdan, ăsta nu este tocmai un răspuns! Simţul comun este adesea greşit. Ce fel de criteriu pentru o bună evaluare este acesta?

Bogdan (3): Asemenea altor lucruri, în viaţă dacă vrei să faci ceva bun, cum ar fi să răsplăteşti calitatea, trebuie să faci apel la simţul comun.

Elena (4): În privinţa bacşişului, simţul comun înseamnă prea multă incertitudine. Datorită acestei incertitudini, persoanele implicate se pot simţi jignite. Dacă cel care oferă oferă prea puţin, cel care primeşte nu se va simţi deloc bine. Dacă cel care oferă oferă prea mult, el însuşi se va simţi frustrat. Astfel, practica oferirii de bacşişuri duce la frustrări şi sentimente neplăcute.

Bogdan (4): Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studii din banii obţinuţi din bacşişuri. Iar educaţia universitară este un lucru bun. Dacă practica bacşişului ar dispărea, atunci unii studenţi nu şi-ar mai permite să facă studii universitare.

Elena (5): Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie făcut este creşterea salariului minim pe economie.

Bogdan (5): Asta ar putea duce la închiderea multor restaurante şi mulţi studenţi şi alte categorii nu ar mai avea slujbe.

În aceste secvenţe ale dialogului pot fi identificate:

1.      Problema dezbătută. Aceasta este reprezentată de o pereche centrală de propoziţii. În dialogul nostru problema este dacă practica oferirii de bacşişuri este o practică care ar trebui continuată. Problema cuprinde două enunţuri numite teze. O teză este enunţul că oferirea de bacşişuri este o practică bună, celălalt este că oferirea de bacşiş nu este o practică bună şi nu ar trebui continuată. În cadrul dialogului nu s-a stabilit care este adevărată sau falsă.

2.      Punctele de vedere ale participanţilor. Dialogul are loc între participanţi: preoponent şi respondent. Fiecare are un punct de vedere asupra problemei discutate. Bogdan susţine practica bacşişului, punctul său de vedere poate fi numit pro, în timp ce Elena se opune practicii bacşişului, deci punctul său de vedere este contra.

3.      Politeţea. Cei doi participanţi îşi formulează punctele de vedere fără să-l împiedice pe celălalt să-şi formuleze propriile opinii, dominând astfel dialogul verbal sau fizic. Această caracteristică se numeşte amabilitate sau politeţe în dialog. 

4.      Opoziţia punctelor de vedere: cele două puncte de vedere sunt opuse, ceea ce duce la un conflict de opinii pe tema discutată. În cadrul dialogului pe tema oferirii de bacşiş, teza lui Bogdan se opune sau este negaţia tezei pe care o susţine Elena. Aceasta înseamnă că una dintre teze poate fi adevărată, dacă cealaltă nu este adevărată.

5.      Folosirea argumentelor: Cei doi participanţi fac diverse mişcări în cadrul dialogului. Spre exemplu, ei pun întrebări, aşteaptă răspunsuri, răspund la întrebările puse. Dar cea mai important mişcare sau secvenţă în cadrul unui dialog este formularea de argumente. Scopul formulării unui argument este acela de a-l face pe celălalt participant să accepte punctul de vedere al celui care argumentează schimbându-i acestuia punctul de vedere susţinut anterior.

În dialogul dintre Elena şi Bogdan, niciunul nu avut succes în folosirea argumentării pentru a-l face pe celălalt să-şi schimbe punctul de vedere. Acesta este scopul ambilor participanţi la dialog. Dar, deşi niciunul nu şi-a realizat scopul, şi astfel nu există un învingător şi un învins, dialogul are totuşi mult avantaje. Participanţii au învăţat ceva din punctul de vedere al celuilalt. Fiecare a dobândit o cunoaştere mai detaliată a propriului punct de vedere prin încercarea de a-l expune şi de a-l susţine prin formularea de argumente.

ARGUMENTE

Să considerăm ultima parte a dialogului despre practica oferirii de bacşiş ca o secvenţă de mişcări în cadrul căreia Elena şi Bogdan au schimbat argument opuse:

Bogdan (4): Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studiu din banii obţinuţi din bacşişuri. Iar educaţia universitară este un lucru bun. Dacă practica bacşişului ar dispărea atunci unii studenţi nu şi-ar mai permite să urmeze studii universitare

Elena (5): Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie făcut este creşterea salariului minim pe economie.

Bogdan (5): Asta ar putea duce la închiderea multor restaurante, şi mulţi studenţi şi alte categorii nu ar mai avea slujbe.

Aici Bogdan începe prin a formula un argument. Argumentul său poate fi prezentat ca un set de premise care sprijină o concluzie pentru care el argumentează. Bogdan a formulat un enunţ atunci când a spus că mulţi studenţi îşi plătesc taxele din banii obţinuţi din bacşişuri. Apoi a mai formulat două enunţuri. Mai întâi, a spus că studiile universitare sunt un lucru bun, iar apoi că renunţarea la practica oferirii de bacşişuri ar conduce la situaţia în care unii studenţi nu şi-ar mai permite să-şi continue studiile. Pentru a structura enunţurile lui Bogdan în forma unui argument le putem aranja astfel încât să avem mai întâi premisa generală. Premisa generală a argumentului lui Bogdan este aceea că educaţia universitară este un lucru bun. Următoarele două premise sunt premise suplimentare. Bogdan foloseşte aceste trei premise pentru a-şi susţine concluzia. Astfel, argumentul său va fi:

PREMISĂ: Educaţia universitară este un lucru bun

PREMISĂ: Mulţi studenţi îşi plătesc taxele de studiu din banii obţinuţi din bacşişuri

PREMISĂ: Dipariţia practicii oferirii de bacşişuri ar însemna pentru unii studenţi lipsa posibilităţii de a urma studii universitare

CONCLUZIE: Prin urmare, practica oferirii de bacşiş este o practică bună şi ea ar trebui continuată

Elena răspunde cu un alt argument, spunând: “Asta nu este o problemă. Tot ceea ce trebuie făcut este creşterea salariului minim pe economie.” Problema pe care Bogdan a formulat-o în argumentul său este aceea că renunţarea la practica oferirii de bacşişuri ar putea duce la limitarea posibilităţii ca unii studenţi să urmeze cursuri universitare. Argumentul Elenei se referă la această problemă. Soluţia sa este creşterea salariului minim pe economie. Probabil aceasta va duce la rezolvarea problemei, pentru că studenţii nu ar mai depinde de practica oferirii de bacşişuri. Argumentul Elenei poate fi scris astfel:

PREMISĂ: Dacă vom creşte salariul minim pe economie, studenţii nu vor mai depinde de practica bacşişului pentru a-şi putea plăti taxele

PREMISĂ: Dacă studenţii nu ar trebui să depindă de banii obţinuţi din bacşişuri pentru a-şi plăti taxele, atunci nu ar fi necesar pentru ei să se bazeze pe aceştia pentru a-şi permite să urmeze cursuri universitare

CONCLUZIE: Studenţii îşi vor putea permite să urmeze cursuri universitare chiar dacă practica oferirii de bacşişuri ar fi oprită.

Prima premisă a argumentului Elenei introduce o nouă presupoziţie în cadrul argumentării în dialog. Această premisă împreună cu o alta formulată în cadrul dialogului o conduce pe Elena la o concluzie. Concluzia sprijină punctul său de vedere potrivit căruia practica bacşişului ar trebui întreruptă. Ea este de acord cu Bogdan că educaţia universitară este un lucru bun, dar ea poate să argumenteze acum că punctul său de vedere în legătură cu practica bacşişului nu este în conflict cu acest enunţ.

Argumentarea lui Bogdan este coerentă cu propriul său punct de vedere susţinut în cadrul dialogului. Dacă studenţii nu şi-ar permite să plătească taxele de studiu acesta ar fi un lucru rău, indezirabil. Astfel putem vedea cum argumentul lui Bogdan este legat de teza centrală a dialogului, aceea că practica oferirii bacşişului este o practică bună, şi astfel ea are o anumită valoare în dialog. În mod asemănător, argumentul Elenei este relevant pentru punctual său de vedere.

Argumentele de genul celor formulate de Bogdan sunt formate din premise şi concluzii. Un enunţ poate fi adevărat sau fals. Premisele sunt enunţuri care oferă motive pentru a susţine o concluzie. O concluzie este un enunţ care exprimă o teză formulată de un participant la dialog ca răspuns la îndoielile exprimate de cealaltă parte. Concluzia unui argument poate fi identificată de cele mai multe ori prin expresii ca “prin urmare” sau “astfel”. Astfel de cuvinte se numesc indicatori de concluzie. Aceştia pot fi:

Indicatori de concluzie: “prin urmare”, “aşadar”, “deci”, “astfel”, “în consecinţă”, “am putea conchide că”, “rezultă că”, “urmează că”, “corespunzător”, etc.

Premisele pot fi şi ele identificate prin anumite expresii, cum sunt:

Indicatori de premise: “pentru că”, “întrucât”, “deoarece”, ”având în vedere că”, etc.

Abilitatea de a identifica un argument prin stabilirea premiselor şi concluziilor este o abilitate esenţială pentru argumentarea critică. Un argument poate fi analizat critic numai în măsura în care a fost identificat corect. Totuşi, lista anterioară de indicatori de premise şi concluzii nu este completă, şi astfel de indicatori nu sunt suficienţi pentru identificarea argumentelor formulate în limbajul natural. Uneori este nevoie de identificarea unui anumit tip de argumente, iar această abilitate se dezvoltă pe măsură ce putem identifica mai multe tipuri de argumente. 

ARGUMENTE ŞI SCHEME ARGUMENTATIVE

           

Fiecare formă de argumentare descrisă în continuare este folosită ca argument prezumtiv care are un anumit grad de plauzibilitate. Fiecărei forme de argumentare îi corespunde un set de întrebări critice. Într-un caz dat, evaluarea ar putea fi o problemă de echilibru între argumentele în favoarea concluziei şi cele opuse. Aceste forme de inferenţe se numesc scheme argumentative şi ele sunt tipuri obişnuite de argumentare care pot fi în întâlnite şi în conversaţiile obişnuite.

ARGUMENTUL APELULUI LA OPINIA EXPERTULUI

Argumentul apelului la opinia expertului este o specie a argumentului credibilității, în care este trasă o concluzie din datele sau informațiile pe care le obținem dintr-o anumită sursă. Un astfel de argument are următoarea schemă:

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU ARGUMENTUL CREDIBILITĂŢII

Premisa referitoare la credibilitate: a este în măsură să ştie dacă A este adevărată sau falsă.

Premisa asertivă: a asertează că A este adevărată (falsă).

Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată (falsă).

ÎNTREBĂRI CRITICE

1)      Este a în măsură să ştie dacă A este adevărată (falsă)?

2)      Este a o sursă onestă sau de încredere?

3)      A asertat a că A este adevărată (falsă)?

A doua întrebare întrebare critică se referă la credibilitatea sursei. Spre exemplu, atunci când se examinează un martor în cadrul unui proces, unui avocat i se permite să pună întrebări despre caracterul (onestitatea) martorului. Dacă se ştie că un martor a minţit într-unul sau mai multe cazuri anterioare sau că capacitatea sa de a judeca este alterată sau că are un caracter îndoielnic, avocatul poate invoca aceste fapte în cadrul examinării martorului. Punând aceste întrebări, avocatul ar putea pune credibilitatea martorului în discuţie, influenţând juriul făcându-l să aibă îndoieli în privinţa încrederii în mărturiile sale.

            Acelaşi gen de consideraţii se aplică şi argumentelor care nu sunt specifice proceselor judiciare. Raţionarea de tipul credibilităţii este folosită în mod tipic în dialogurile centrate pe căutarea de informaţii şi în dialogurile şi cercetările care depind de sau se bazează pe informaţii dobândite anterior.

Apelul la opinia expertului, numit uneori „argumentul  bazat pe opinia expertului” este o subspecie a argumentului credibilităţii. El se bazează pe presupoziţia că sursa este în măsură să ştie sau să cunoască un anumit subiect pentru că este expert în domeniul acelui subiect. Argumente ale opiniei expertului sunt întâlnite şi au o importanţă deosebită ca surse de evidenţă în procese judiciare. Spre exemplu, experţii în balistică şi experţii în ADN sunt adesea folosiţi ca surse de informaţii în procese.

SCHEMA ARGUMENTATIVĂ PENTRU APELUL LA OPINIA EXPERTULUI

Premisa majoră: Sursa E este un expert în domeniul D de care aparţine propoziţia A.

Premisa minoră: E asertează că propoziţia A (în domeniul D) este adevărată (falsă).

Concluzie: A poate fi în mod plauzibil considerată adevărată (falsă).

ÎNTREBĂRI CRITICE

1)   Întrebarea referitoare la expertiză: Cât de credibil este E ca o sursă expertă?

2)   Întrebarea referitoare la domeniu: Este E un expert în domeniul de care aparţine A?

3)   Întrebarea referitoare la opinie: Ce a afirmat E şi are legătură cu A?

4)   Întrebarea referitoare la încredere: Este E, ca persoană, de încredere ca sursă?

5)   Întrebarea referitoare la consistenţă: Este A consistentă cu ceea ce asertează alţi experţi?

6)   Întrebarea referitoare la evidenţă: Este aserţiunea lui E bazată pe dovezi?

Un apel la opinia expertului poate fi evaluat critic prin chestionarea oricărei premise. Un expert într-un domeniu trebuie să aibă recomandări şi experienţă atestată. Nu este suficient, spre exemplu ca el să aibă popularitate. În legătură cu cea de a doua întrebare, este important să fim  atenţi la ceea ce spune în mod precis un expert (să fie citat, dacă se poate).

În ceea ce priveşte a treia întrebare, trebuie să fim atenţi, spre exemplu, să verificăm dacă expertul este o autoritate într-un domeniu, iar afirmaţia sau punctul său de vedere ţine cumva de un alt domeniu.

A şasea întrebare se referă la cerinţa ca expertul să-şi justifice afirmaţiile prin indicarea de fapte, evidente cu caracter obiectiv. Celelalte două întrebări au legătură cu două presupoziţii implicite. A cincea întrebare are legătură cu opiniile nonconformiste, în special cu cele în privinţa cărora specialiştii nu sunt de acord.

Întrebarea referitoare la consistenţă poate fi pusă prin compararea lui A cu alte fapte cunoscute (şi, în particular, cu ceea ce experţi din domeniul D, alţii decât E, spun).

Întrebarea referitoare la încredere poate fi pusă prin exprimarea unor îndoieli cu privire la faptul dacă expertul ca persoană poate fi considerat o sursă de încredere. Spre exemplu, ne-am putea întreba dacă expertul are unele preferinţe particulare sau are ceva de câştigat din punctul de vedere formulat.

           

EXEMPLE

Folosirea apelului la opinia expertului ca argument nu înlocuieşte obţinerea de evidenţe factuale prin  metode ştiinţifice de colectare a datelor. Este o metodă argumentativă care poate fi folosită în mod abuziv. Totuşi, în multe cazuri, în deliberări şi alte tipuri de dialog acest tip de argument, în ciuda failibilităţii sale, poate fi o sursă valoroasă de colectare de informaţii şi sugestii utile pentru a rezolva o problemă sau a lua o decizie.

Un exemplu este acela în care o adunare legislativă discută în privinţa legalizării marihuanei. Unul dintre argumentele relevante în dezbatere ar fi acela al consecinţelor legalizării. Un argument puternic împotriva legalizării ar fi un argument de tipul pantei alunecoase care leagă consumul de marihuana de dependenţa crescândă de droguri mult mai puternice – o consecinţă negativă, percepută ca foarte periculoasă. În acest punct un lucru care se poate întâmpla este apelul la opinia experţilor în privinţa legăturii dintre consumul de marihuana şi folosirea unor droguri mai puternice. Ambele părţi implicate în discuţie vor folosi opinii ale experţilor care ar putea intra în conflict. Ambele părţi ar putea chestiona experţii, iar dialogul ar putea fi foarte util din punct de vedere al votului. Evident, este foarte important modul în care sunt prezentate mărturiile experţilor şi cum sunt chestionate critic acestea de către participanţii la adunarea legislativă.

            Probabil cea mai familiară folosire a mărturiilor experţilor este cea din domeniul juridic, unde acestea sunt foarte importante, în special în procesele penale. Un  tip comun de probe este cel balistic sau de medicină legală, cum ar fi testele ADN de la locul crimei. Un altul este cel oferit de psihiatri sau psihologi care sunt solicitaţi să descrie „starea minţii” acuzatului în cazul în care este invocată în proces o alterare a sănătăţii mintale a acestuia. De regulă, în astfel de cazuri, se ajunge la o „luptă a experţilor”, pentru că ambele părţi vor încerca să-şi susţină punctele de vedere cu ajutorul experţilor. Astfel de conflicte ale experţilor ne amintesc că argumentele bazate pe opinia experţilor sunt în mod esenţial subiective sau prezumtive şi foarte rar au un caracter concludent. Chiar şi în astfel de cazuri, ele pot fi utile  în scopul unei informări de calitate şi al luării unor decizii importante în cadrul deliberărilor. Apelurile la opinia expertului pot fi, uneori, folosite în mod eronat cu scopul de a intimida sau reduce la tăcere interlocutorul spunând ceva de genul, „Ei bine, nu eşti un expert, nu e aşa?”. Această tactică poate fi o eroare atunci când este folosită pentru a suprima sau bloca o eventuală încercare de a chestiona ceea ce a spus un expert.

EXERCIŢII

Analizaţi următoarele argumente identificând schema de argumentare corespunzătoare. Identificaţi premisele şi concluzia argumentului. Dacă există aspecte chestionabile ale argumentului care ar trebui luate în considerare, identificaţi întrebările critice care trebuie puse (Walton):

1)    Bogdan s-a pierdut în junglă, într-o ţară care nu îi este cunoscută. Totuşi, el ştie că Tarzan este foarte familiarizat cu zona în care se află, şi îl întreabă pe Tarzan care este cel mai scurt drum spre muntele la care vrea să ajungă. Tarzan îi răspunde: “Nu traversa râul din faţă. Este plin de crocodili înfometaţi şi rinoceri periculoşi” (Walton)

2)    Într-un dialog despre hrana modoficată genetic, Sanda l-a citat pe Prinţul de Wales ca sursă pentru a-şi susţine punctul de vedere în cadrul dialogului. Ea a formulat următorul argument:

3)    “Prinţul Charles a spus că trebuie să redescoperim respectul faţă de natură, iar ştiinţa, care este lipsită de dimensiunea spirituală, nu ar trebui să fie folosită pentru a schimba natura.” Ea a spus, “El ştie totul espre agricultura organică. El are chiar şi o grădină organică în Highgrove.” (Walton)