ERORI ÎN
ARGUMENTARE (abordarea tradițională)
I. ERORI FORMALE
O eroare formală este orice formă nevalidă de argument, adică în care
premisele pot fi adevărate fără ca şi concluzia să fie în mod necesar
adevărată. Spre deosebire de argumentele valide, erorile formale nu conservă
adevărul: structura lor nu garantează o concluzie adevărată din premise
adevă-rate. Chiar dacă se dovedeşte adevărată concluzia, ea tot nu a
fost derivată printr-o metodă sigură. De exemplu:
Premisa
generală:
|
Toate vrăjitoarele au pisici negre.
|
|
Premisa
particulară:
|
Vecina mea are o pisică neagră.
|
|
Concluzie:
|
Deci, vecina mea trebuie să fie o vrăjitoare.
|
Acesta este un raţionament incorect, căci structura sa
este nevalidă, adică dacă presupunem premisele adevărate, concluzia poate fi
totuşi falsă (concluzia nu este cu necesitate adevărată, dacă premisele sunt
adevărate). Din faptul că vecina are o pisică neagră nu decurge că ea este vrăjitoare,
chiar dacă premisa este adevărată. Prima premisă nu ne spune că toate
posesoarele de pisici negre sunt vrăjitoare; ci doar că toate vrăjitoarele au
pisici negre, ceea ce nu este deloc acelaşi lucru. Pentru ca această concluzie
să decurgă din premise, prima premisă ar trebui să enunţe că toate
vrăjitoarele şi numai ele posedă pisici negre, altfel lasă deschisă
posibilitatea ca vecina celui ce argumentează să nu fie vrăjitoare. Deşi atunci
când este enunţat în acest fel este relativ uşor de stabilit ce este
greşit în acest mod de argumentare, la prima vedere raţionamentul poate fi
totuşi ispititor. Termenul „eroare” este folosit, într-un sens mai slab, pentru
orice raţionament greşit.
Afirmarea consecventului
Eroare formală care poate părea, la o privire superficială un
argument valid. Are următoarea formă de bază:
|
Premisa
generală:
|
Dacă p, atunci q.
|
|
Premisa
particulară:
|
q
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, p.
|
Ceea ce este greşit în acest argument este că, şi dacă
cele două premise sunt adevărate, concluzia nu este în mod necesar
adevărată: poate să fie adevărată sau poate să nu fie – deci nu este o deducţie
sigură. Concluzia este non sequitur :
nu decurge cu necesitate. Deşi în multe situaţii aceste erori de raţionament
sunt uşor de recunoscut, ele pot fi mai greu de identificat atunci când
unele premise nu sunt enunţate explicit.
Spre
exemplu, ambele argumente de mai jos au aceeaşi structură de mai sus.
|
Premisa
generală:
|
Dacă ai Cartea Verde , atunci poţi lucra legal în
Statele Unite ale Americii .
|
|
Premisa
particulară:
|
Tu nu poţi lucra legal în Statele
Unite ale Americii..
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, tu nu ai Cartea Verde.
|
Şi
|
Premisa
generală:
|
Dacă o maşină rămâne fără carburant, atunci se va opri.
|
|
Premisa
particulară:
|
Maşina ta s-a oprit.
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, maşina ta a rămas fără carburant.
|
Este probabil mai uşor de văzut ce este greşti în
privinţa acestei forme argumentative printr-un alt exemplu:
|
Premisa
generală:
|
Dacă ea mă iubeşte în secret şi nu vrea ca
prietenul ei să ştie, atunci nu mi-ar fi răspuns la scrisori.
|
|
Premisa
particulară:
|
Ea nu mi-a răspuns la scrisori.
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, ea mă iubeşte în secret şi nu vrea ca
prietenul ei să ştie.
|
Ceea ce este greşti în acest exemplu este faptul că
chiar şi dacă cele două premise ar fi adevărate, concluzia ar putea să nu fie
adevărată. Concluzia consideră faptul că ea nu răspunde la scrisorile mele ca
pe o condiţie suficientă pentru faptul
că ea mă iubeşte în secret şi nu vrea ca prietenul ei să ştie. Dar este evident
că prima premisă nu spune că singurul motiv pentru care ea nu răspunde este că
mă iubeşte în secret. Pentru ca argumentul să fie valid ar trebui să
interpretăm „dacă” cu sensul „dacă şi numai dacă”. Dar ar fi o iluzie sau cel
puţin semnul unei gândiri deziderative să cred că prima premisă oferă singura
explicaţie posibilă a lipsei ei de răspuns.
Există
multe explicaţii alternative la tăcerea ei: poate că
este iritată de scrisorile mele, poate nu vrea să mă încurajeze, poate că nu
le-a deschis niciodată. Nu este nimic inconsistent
în a crede atât că
dacă ea m-ar iubi şi nu ar vrea ca
prietenul ei să ştie, atunci ea nu mi-ar răspunde la scrisori
şi că
faptul
că ea nu mi-a răspuns la scrisorile mele nu este în mod necesar un indiciu că ea mă iubeşte în secret.
Un alt exemplu:
|
Premisa
generală:
|
Bolnavii de SIDA răcesc frecvent şi transpiră noaptea
|
|
Premisa
particulară:
|
Eu răcesc frecvent şi transpir
noaptea.
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, am SIDA.
|
Prima premisă – premisa generală sau universală – poate
fi pusă în formă condiţională, iar argumentul se poate scrie:
|
Premisa
generală:
|
Dacă cineva are SIDA, atunci răceşte frecvent şi
transpiră noaptea.
|
|
Premisa
particulară:
|
Eu răcesc frecvent şi transpir
noaptea.
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, am SIDA.
|
Se poate vedea de ce argumentul iniţial nu este valid.
Forma lui este de tip afirmarea consecventului. Concluzia se bazează pe faptul
că SIDA este singura explicaţie a faptului că cineva răceşte frecvent şi are
transpiraţii nocturne. Însă o astfel de concluzie ar fi trasă corect dacă prima
premisă ar spune:
Premisa generală: Numai oamenii care au SIDA
răcesc frecvent şi transpiră noaptea.
Ceea ce ar fi echivalent cu:
Premisa generală: Toţi cei care răcesc frecvent şi transpiră noaptea au SIDA.
Iar această propoziţie universală se poate scrie în
formă condiţională:
Premisa generală: Dacă cineva răceşte frecvent
şi transpiră noaptea, atunci are SIDA
Astfel, argumentul s-ar scrie acum:
|
Premisa
generală:
|
Dacă cineva răceşte frecvent şi transpiră noaptea,
atunci are SIDA.
|
|
Premisa
particulară:
|
Eu răcesc frecvent şi transpir
noaptea.
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, am SIDA.
|
Care este un argument valid, dar care are prima premisă
evident falsă.
Un
alt exemplu ne arată de ce afirmarea consecventului nu este de încredere.
|
Premisa
generală:
|
Dacă cineva îşi cumpără o maşină nouă, atunci are
datorii la bancă.
|
|
Premisa
particulară:
|
Alexandru are datorii la bancă.
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, Alexandru şi-a cumpărat o maşină nouă.
|
Este clar că cineva poate avea datorii şi din alte cauze
decât aceea că şi-a cumpărat o maşină nouă. Folosirea unui exemplu cam exagerat
de argument care are aceeaşi formă ca şi cea a argumentului analizat este
foarte utilă. Ne poate ajuta să nu fim atraşi de conţinutul acestuia din urmă
atunci când îl evaluăm. Dacă un argument este nevalid, atunci chiar dacă se
întâmplă ca concluzia sa să fie adevărată, nu ar trebui să considerăm
argumentul bun, pentru că de fapt concluzia nu rezultă din premise.
Eroarea
afirmării consecventului pare atractivă pentru că seamănă cu o formă
arguemntativă validă, afirmarea antecedentului (modus ponens):
|
Premisa
generală:
|
Dacă p, atunci q.
|
|
Premisa
particulară:
|
p.
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, q.
|
Un argument cu această formă este:
|
Premisa
generală:
|
Dacă baţi bebeluşul pe spate după ce mănâncă, el va
dormi bine.
|
|
Premisa
particulară:
|
Ai bătut bebeluşul pe spate după ce
a mâncat.
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare, el va dormi bine.
|
Dar, aşa cum am văzut, afirmarea consecventului nu
garantează adevărul concluziei, chiar dacă premisele sunt adevărate.
Chiar
dacă multe exemple ale acestei erori sunt simplu de identificat, în alte cazuri
în care premisele sunt implicite, eroarea poate fi mai greu de identificat.
Eroarea
temeiurilor nesatisfăcătoare
Eroarea de a presupune că dacă temeiurile oferite pentru o
concluzie sunt false, atunci concluzia trebuie să fie şi ea falsă. Aceasta este
o eroare formală. Doar din faptul că temeiurile pentru care cineva crede un
anumit lucru sunt temeiuri proaste, nu rezultă că ceea ce crede acea persoană
este neadevărat. Se pot deriva concluzii adevărate din premise false; este de
asemenea posibil să le derivăm din premise adevărate, dar prin intermediul unui raţionament
incorect. Chiar şi aşa, poate fi tentant să credem că argumentele incorecte sau
premisele false nu produc niciodată adevăr. De fapt, ele produc câteodată
adevăr; doar că nu-l produc în mod sigur. De exemplu, să considerăm
următorul argument:
|
Premisa
generală:
|
Toţi peştii depun ouă.
|
|
Premisa
particulară:
|
Ornitorincul este un peşte.
|
|
Concluzie:
|
Deci, ornitorincul face ouă.
|
Acesta este un argument
valid (dacă presupunem premisele
adevărate, atunci concluzia nu poate să fie falsă) cu două premise false şi o
concluzie adevărată. Prima premisă este falsă pentru că unii peşti dau naştere unor
pui vii; a doua premisă pentru că ornitorincul nu este cu siguranţă un peşte; concluzia, totuşi, este adevărată, pentru că
ornitorincii fac ouă. Deci în unele cazuri poate decurge o concluzie adevărată,
în ciuda faptului că premisele sunt false, ceea ce înseamnă că nu se poate
dovedi că o concluzie este falsă doar demonstrând că ea a fost derivată din
premise false. Ceea ce se poate arăta prin această metodă este că o persoană
care susţine o opinie pe baza unor premise false sau a unei forme de
raţionament nevalide nu şi-a întemeiat în mod adecvat opinia. În această
privinţă, situaţia este asemănătoare cu aceea în care cineva are o opinie
adevărată numai pe baza unei dovezi anecdotice, dovadă ce ar putea totuşi
să fie coroborată de cercetarea ştiinţifică. O cercetare ştiinţifică prost
dirijată, care urmăreşte să aprecieze cauzele comportamentului criminal, s-ar
putea să ajungă la nişte concluzii adevărate, în ciuda faptului că s-a bazat pe
eşantioane nereprezentative şi pe teste statistice necorespunzătoare. Cineva
care nu ştie aproape nimic despre computere ar putea identifica în mod corect
că unitatea de disc este defectă, chiar dacă modul în care aajuns la această
concluzie a conţinut tot felul de erori de raţionament. Raţionamentul
greşit nu garantează în nici un caz concluzii false. Deci, pentru a respinge o
concluzie nu este suficient doar să arătăm că ea a fost derivată prin mijloace
nesigure; trebuie să producem un argument suplimentar care să demonstreze
că ea este falsă.
Negarea antecedentului
Eroare formală de tipul:
|
Premisa
generală:
|
Dacă p, atunci q.
|
|
Premisa
particulară:
|
Nu p.
|
|
Concluzie:
|
Prin urmare nu q.
|
Ca şi eroarea afirmării consecventului, „dacă” este luat aici cu sensul
„dacă şi numai dacă”. Următorul exemplu este de negare a antecedentului:
|
Premisa
generală:
|
Dacă preţul acţiunilor creşte, te vei îmbogăţi.
|
|
Premisa
particulară:
|
Preţul acţiunilor nu a crescut.
|
|
Concluzie:
|
Deci nu te vei îmbogăţi.
|
În acest exemplu, este posibil să te îmbogăţeşti în
ciuda faptului că preţul acţiunilor nu a crescut. Creşterea preţului
acţiunilor nu este singurul mod în care se îmbogăţesc oamenii.
Să luăm alt exemplu:
|
Premisa
generală:
|
Dacă îngraşi solul cu bălegar de cal, îţi va creşte
producţia de legume.
|
|
Premisa
particulară:
|
Nu ai îngrăşat solul cu bălegar de cal.
|
|
Concluzie:
|
Deci nu-ţi va creşte producţia de legume.
|
Din nou, îngrăşarea solului cu bălegar de cal nu este singurul mod de a
creşte producţia de legume: poţi adăuga compost, plante demare, bălegar de porc
şi tot felul de îngrăşăminte anorganice. Deci concluzia nu decurge logic din
premise: este non sequitur. În unele cazuri, contextul şi conţinutul
argumentului arată clar că „dacă şi numai dacă”. Acestea nu sunt cazuri de negare a
antecedentu-lui. În următorul exemplu, „dacă” nu poate însemna
decât „dacă şi numai dacă”:
|
Premisa
generală:
|
Dacă ai un bilet la loto, ai şansa să
câştigi.
|
|
Premisa
particulară:
|
Nu ai bilet la loto.
|
|
Concluzie:
|
Deci nu ai şansa să câştigi.
|
Acesta este un argument valid, căci singura modalitate
de a avea o şansă să câştigi la loto este să ai un bilet.
Non
sequitur
Un enunţ care nu decurge logic din premisele care îl
preced. Expresia este numele latin pentru „nu decurge”, dar este uzuală în limba
engleză şi nici nu există un echivalent englezesc evident. Concluziile non sequitur sunt cel mai
clar sesizate când sunt absurde. De exemplu,
|
Premisa
generală:
|
Celor mai multe pisici le plac laptele.
|
|
Premisa
particulară:
|
Unele pisici au coadă.
|
|
Concluzie:
|
David Hume a fost cel mai mare filosof britanic.
|
Concluzia este non sequitur care
se învecinează cu fantasticul, indiferent dacă este sau nu adevărată. Concluziile
non sequitur sunt des anunţate
de folosirea greşită a lui „deci” şi „prin urmare”, dar contextul unui enunţ
poate de asemenea sugera că este vorba de o concluzie derivată din cele spuse
mai înainte, chiar dacă nici un cuvânt nu indică asta.
Orice eroare formală are o concluzie non sequitur, deşi multe din aceste
concluzii non sequitur sunt mai
puţin evidente decât cel de mai sus. Erorile formale sunt prin
definiţie forme de raţionare nevalide, cu alte cuvinte, concluzia
lor nu decurge din premise.
Unele enunţuri pot părea la prima
vedere non sequitur, dar la
o privire mai atentă se dovedesc a fi derivate din nişte asumpţii neenunţate.
Ar putea părea de exemplu că cineva care argumentează
|
Premisa
particulară:
|
Acest fel de mâncare conţine carne.
|
|
Concluzie:
|
Deci n-ar trebui să mănânci.
|
s-ar face vinovat de faptul că trage o concluzie care nu
decurge din premisa dată, căci concluzia „n-ar trebui să mănânci” nu decurge
din faptul căel conţine carne. Cu toate astea, vorbitorul poate să fi
asumat în acest caz premisa neenunţată „eşti vegetarian”, argumentul complet
fiind:
|
Premisa
generală:
|
Eşti vegetarian.
|
|
Premisa
particulară:
|
Acest fel de mâncare conţine carne.
|
|
Concluzie:
|
Deci n-ar trebui să mănânci.
|
În acest context subînţeles, concluzia nu este deloc non sequitur, ci este mai degrabă
concluzia unei entimeme, un argument cu o premisă suprimată. Discuţiile obişnuite
sunt presărate cu asemenea aparente non
sequitur. La o exprimare mai atentă, multe din ele se vor dovedi concluzii
trase pe baza unor asumpţii împărtăşite. Totuşi, sunt obişnuite şi
concluziile non sequitur autentice;
unele din ele provin din neatenţie, altele din gândirea deziderativă.
II. ERORI NEFORMALE
Orice tip de argument greşit sau nesigur, diferit de
eroarea formală, este o eroare neformală. Erorile neformale pot fi forme de
argument perfect valide din punct de vedere al structurii lor logice. Eroarea
etimologică nueste o formă de argument nevalidă, ci mai degrabă este un mod
deargumentare bazat pe premisa falsă că sensul unui cuvânt esteîntotdeauna
fixat de sensul său originar sau de sensul originar al părţilor sale
constitutive. Ori de câte ori am catalogat un tip deargument drept o eroare, am
indicat dacă este o eroare formală sauneformală; totuşi, deoarece multe moduri
de argumentare descrise în cărțile de specialitate au nume bine stabilite, acest lucru
ar fi necesitat redenumiri substanţiale, care ar fi putut crea o
mai mare confuzie decât menţinerea termenului „eroare”.
Argumente
circulare
Un argument circular apar atunci când se susține atât:
A pentru că B
cât și
B pentru că A.
Când nu există temeiuri independente pentru a susţine pe
A sau B, acest lucru este descris ca
cerc vicios şi ar trebui respins ca formă extrem de
needificatoare a erorii petitio principii.
Dacă nu există temeiuri suplimentare pentru A sau B, atunci asta
este echivalent cu distracţia imposibilă de a te ridica de jos
trăgând de ambele şireturi ale pantofilor. Un exemplu filozofic mai complex şi
controversat este dat de unele încercări de a justifica inducţia. Inducţia
este metoda de raţionare care trece de la un număr de observaţii empirice particulare
la o concluzie generală. De exemplu, dacă după ce am muşcat din mai multe lămâi, conchid că toate lămâile sunt amare, am raţionat
inductiv. Totuşi, această formă de raţionare este greu de justificat, deoarece
oricât de multe lămâi aş muşca (fiind departe de a reuşi să muşc din fiecare
lămâie care există sau care va exista vreodată), este încă posibil ca nu toate
lămâile să fie amare: cum pot să fiu sigur că următoarea lămâie din care voi
muşca nu va fi dulce? O încercare de a justifica inducţia este a sugera că noi
ştim că este o formă sigură de argumentare pentru că ne-a fost de folos în
trecut: cu toţii am făcut până acum un număr mare de generalizări
inductive reuşite, deci putem conchide că este un mod de raţionare
sigur. Dar, examinându-l mai îndeaproape, acesta se dovedeşte a fi un argument
circular. A face apel la observaţii trecute asupra cazurilor în care a
funcţionat inducţia înseamnă a ne sprijini pe inducţie pentru a dovedi succesul
trecut al inducţiei; am putea face asta numai dacă am şti că inducţia este o
metodă de raţionare sigură. Argumentele circulare nu sunt nevalide; cu alte
cuvinte, din punct de vedere logic nu este, în sine, nimic greşit în ele. Cu
toate astea, atunci când sunt cercuri vicioase, aceste argumente au un
caracter informativ extrem de scăzut.
Argument relativ
la ignoranţă
Eroare neformală în care lipsa unor dovezi
cunoscute împotriva unei opinii este considerată o indicaţie că aceasta este
adevărată. Totuşi, necunoaşterea dovezilor împotriva unui punct de vedere nu demonstrează
că nu ar putea exista dovezi contra lui; în cel mai bun caz, este
un sprijin indirect pentru aceasta.
De exemplu, nu s-au oferit dovezi convingătoare că scenele
violente urmărite la televizor îi fac pe copii să fie mai violenţi decât ar fi
fost altfel. Nu este surprinzător, căci există foarte multe variabile care
trebuie controlate pentru a stabili această legătură cauzală. A conchide, din
această lipsă de dovezi, că prin urmare emisiunile violente nu-i fac pe
copii mai violenţi decât ar fi altfel este o greşeală.
Astfel, argumentul este
Premisă:
Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la televizor îi fac
pe copii mai violenţi.
-------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, scenele
violente urmărite la televizor nu îi fac pe copii mai violenţi.
Este uşor de văzut de ce nu este aşa, de vreme ce exact aceeaşi
lipsă de probe ar putea fi folosită pentru a „dovedi” situaţia opusă: că prin
urmare emisiunile violente îi fac pe copii mai agresivi decât ar fi fost
ei altfel.
În acest caz, argumentul este
Premisă: Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la
televizor îi fac pe copii mai violenţi.
-----------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, scenele violente
urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenţi.
Concluziile ambelor argumente sunt non sequitur.
Argument relativ
la persoană
Atacarea caracterului unei persoane cu care suntem în
dispută, în loc de a găsi o greşeală în argumentaţia sa. Tradiţional, este cunoscut
ca argumentare ad hominem (expresia latină pentru „referitor la persoană”).
Argumentul relativ la persoană este de cele mai multe ori o tehnică retorică, deoarece discreditarea
sursei unui argument lasă de obicei argumentul în
sine intact.
De exemplu, dacă un politician
argumentează că micşorarea limitei de viteză în localităţi ar reduce
accidentele în care sunt implicaţi copiii şi un jurnalist îl atacă pe temeiul
că politicianul a fost amendat de câteva ori pentru exces de viteză şi consum
de alcool la volan, acesta ar fi un argument relativ la persoană.
Argumentul politicianului poate fi
scris explicit astfel
Premisă: Dacă vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicaţi copiii în
localităţi să fie mai mic, atunci ar trebui ca limita de viteză în localităţi
să fie micşorată.
Premisă: Vrem ca numărul accidentelor în care
sunt implicaţi copiii în localităţi să fie mai mic.
-------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, ar trebui ca limita de
viteză în localităţi să fie micşorată.
Iar argumentul jurnalistului, care
este un atac la persoană, adresat politicianului ar putea fi scris explicit:
Premisă: Dumneavoastră aţi fost amendat de câteva ori pentru exces de viteză
şi consum de alcool (şi deci credibilitatea dumneavoastră este îndoielnică)
-------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, propunerea dumneavoastră potrivit căreia limita de
viteză în localităţi ar trebui micşorată ar trebui respinsă
Întrebarea dacă politicianul este sau nu un
şofer prudent este nerelevantă pentru problema dacă micşorarea limitei de
viteză în localităţi va reduce accidentele. Pretenţia politicianului este cel
mai bine evaluată prin examinarea dovezilor ce sprijină concluzia. Jurnalistul
a deturnat atenţia de la argument pe motivul presupusei ipocrizia persoanei caresusţine argumentul. Dar este clar că ipocriţii pot
oferi argumente excelente: mulţi dintre ei chiar o fac. Totuşi, în cele mai
multe cazuri argumentul relativ la persoană se centrează asupra aspectelor
nerelevante ale caracterului, distrăgând astfel atenţia de la argumentele
oferite.
Argumentul
apelului la autoritate
Considerarea unor enunţuri ca fiind adevărate doar
pentru că o pretinsă autoritate în acea problemă spune că sunt adevărate.
Un argument al apelului la autoritate are forma
generală:
Premisă: X a spus că S (un enunţ) este
adevărat (fals)
Premisă: X este o autoritate
---------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, S este adevărat (fals)
Există foarte bune temeiuri pentru a ţine cont de
părerea experţilor într-o serie largă de probleme. Viaţa este prea scurtă, iar capacităţile
intelectuale prea diferite pentru ca fiecare să fie un expert în toate. Există
o diviziune a muncii intelectuale care face raţională căutarea punctelor de
vedere ale experţilor atunci când intrăm într-un domeniu în care nu avem
temeiuri să ne încredem în cunoştinţele şi în opiniile noastre. De exemplu ,
dacă îmi rup piciorul, deşi am nişte noţiuni vagi despre felul în care l-aş
putea trata cel mai bine, aş face cu siguranţă mai bine să cer sfatul unui
medic care are experienţă în diferite tipuride fracturi şi are privilegiul unor
ani de studiu al medicinii, decât să mă încred în puţinele mele intuiţii despre
natura bolii. Doctorul va putea spune dacă mi-am rupt într-adevăr piciorul
sau dacă doar m-am lovit rău; dacă este cel mai probabil să se vindece
corespunzător în ghips sau dacă îmi trebuie doar odihnă ş. a. m. d. Oricum, nu
este vorba doar de faptul că medicul pretinde să fie o autoritate în domeniul
fracturilor, ci şi de acela că ajunge la o concluzie pe baza unor raţionamente
concludente şi a unor cunoştinţe medicale pe care alţi doctori ar putea să le
evalueze şi eventual să le conteste. Pentru că eu nu am cunoştinţe medicale
relevante, trebuie să mă încred în autoritatea diagnozei doctorului, aşa cum
atunci când am nevoie de un sfat juridic mă bazez pe aprecierea situaţiei
făcută de avocat, pentru că eu nu am cunoştinţe juridice suficiente pentru
a mă încrede în propriile mele păreri în acea problemă. În asemenea cazuri,
căutăm experţi care au o pregătire relevantă şi a căror activitate este
observată de un corp de profesionişti; de aceea avem încredere în judecăţile
lor. Totuşi, chiar în aceste cazuri, se cuvine să păstrăm un anumit grad de
scepticism. Medicii şi avocaţii nu sunt totdeauna în acord,
iar atunci când bănuim că opinia expertului se poate baza
pe premise false, raţionamente greşite sau interese personale, este bine să
cerem şi a doua părere. În alte cazuri, respectul fază de experţi poate fi
total nepotrivit. O tendinţă psihologică foarte periculoasă pe care o au mulţi
oamenii este de a se încrede în punctele de vedere ale autorităţilor chiar şi
atunci când acestea vorbesc despre subiecte în afara ariei lor de specializare.
De exemplu, un fizician care a obţinut premiul Nobel ar putea fi luat în
serios de unii oamenii atunci când vorbeşte despre declinul moralităţii.
Respectul faţă de experţi este de asemenea nepotrivit atunci când se caută adevărul
în probleme controversate, în care nu există un consens al
experţilor. De exemplu, în multe
asemenea probleme politice sau filozofice ar fi ridicol să cităm
autoritatea unui politolog celebru sau a unui filozof care a susţinut concepţia
pe care noi o sprijinim, dacă scopul nostru este să aducem dovezi pentru
adevărul acelei concepţii. În asemenea controverse ar putea fi citate
numeroase autorităţi care să demonstreze netemeinicia unei
anumite poziţii. Unii filozofi par să creadă că este suficient să arate că
Ludwing Wittgenstein (filozof celebru din secolul XX) susţinea o anumită
concepţie pentru a dovedi că ea este adevărată. Dar din faptul că
Wittgenstein credea că ceva este adevărat nu putem conchide, pur şi
simplu, că trebuie deci să fie adevărat. Pentru a aprecia adevărul a ceea ce a
afirmat el este necesar să examinăm temeiurile afirmaţiei sale şi să examinăm
punctele devedere contrare ale altor filosofi. Citarea autorităţii unui filosof
este diferită de citarea unui expert în medicină, deoarece în filozofie, spre deosebire de medicină,
cele mai multe concepţii sunt puternic contestate. Principala
dificultate pentru cineva care este confruntat cu opinia unui expert este să
decidă câtă greutate să-i acorde. Nu trebuie uitat în special faptul că, deşi
am stabilit că o persoană este într-adevăr expertă în domeniu, ea este
totuşi failibilă; experţi sunt deseori în dezacord, mai ales în domeniile în care dovezile nu sunt
convingătoare; şi că, aşa cum am amintit mai sus, experţii sunt deobicei
experţi doar într-un domeniu relativ îngust, iar afirmaţiile despre probleme
din afara specialităţii lor nu ar trebui luate la fel înserios precum cele
făcute în aria lor de competenţă.
Argumentul
complicității la vinovăție
Demonstrarea faptului că situaţia în discuţie nu este
unică. Este folosit de obicei cu intenţia de a slăbi forţa unui argument
arătând că cerinţa de consistenţă ar trebui să-l determine pe vorbitor să aplice
aceleaşi principii şi în alte situaţii, ceea ce poate nu vrea să facă. Argumentul complicităţii la vinovăţie
înseamnă a arăta că dacă vorbitorul
vrea într-adevăr să-şi apere concluzia dată, atunci va trebui să „înghită
găluşca” şi să accepte că situaţiile viitoare vor fi tratate în acelaşi mod,
sau să explice ce face pentru ca situaţia prezentă să difere de alte situaţii
cu care pare să aibă în comun trăsăturile caracteristice. Unele întrebuinţări
ale argumentului complicităţii la vinovăţie sunt dubioase. De exemplu,
unii oameni îl folosesc pentru a-şi justifica comportamentul imoral pe temeiul
că şi alţi oameni se comportă urât (oricine face la fel).
Spre
exemplu, fie argumentul formulat de o persoană X:
Premisă: Boxul profesionist este un sport violent, care are ca rezultat
accidente şi chiar moarte sportivilor
--------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, boxul ar trebui
interzis.
Acest argument ar putea fi respins sau criticat, de
către o persoană, Y, printr-un argument de tipul complicităţii la vinovăţie,
cum este următorul argument:
Premisă: Şi cursele de motociclete, rugbi-ul, karate sunt sporturi la fel de
violente (fiind astfel „complice la vinovăţie”)
--------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: prin urmare, şi ele ar trebui respinse.
Din considerente de coerenţă, persoana X ar trebui să
accepte această concluzie (să înghită căluşca), sau să ofere motive pentru care
nu o acceptă. Spre exenplu, ea ar putea să respingă argumentul spunând că boxul
este diferit de aceste sporturi pentru că în cazul boxului sportivii urmăresc
explicit vătămarea fizică adversarului.
Argumentul pantei
alunecoase
Tip de argument care se bazează pe premisa că, dacă faci
o mică mişcare într-o direcţie, poate fi extrem de dificil sau chiar imposibil să
previi o mişcare de proporţii în aceeaşi direcţie. Dacă faci un pas pe o
pantă alunecoasă, rişti să aluneci din ce în ce mai repede până jos. Cu
cât ai coborât mai mult pe pantă, cu atât este mai greu să teopreşti. După un
timp nu te mai poţi opri, chiar dacă vrei asta cu tot dinadinsul. Această
metaforă a pantei alunecoase este des folosită, explicit sau implicit, ca o
modalitate de a-i convinge pe oameni că acceptarea unor practici relativ inofensive va
duce inevitabil la legitimarea unor practici indezirabile.
Următorul
argument este de tip pantă alunecoasă:
Premisă: Legalizarea eutanasiei ar conduce inevitabil la practici imorale cum
sunt crima sau chiar genocidul.
-------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, eutanasia nu ar trebui
legalizată.
El este o formă a unui argument mai general de acelaşi
tip:
Premisă: Legalizarea oricărui tip de ucidere delibeartă acum va conduce în
viitor inevitabil la legalizarea unor forme de ucidere mult mai puţin
acceptabile şi, în cele din urmă, la consfiinţirea crimei şi poate chiar a ceva
mai rău.
-------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, legalizarea oricărui tip de ucidere deliberată ar trebui
interzisă.
Forţa argumentelor de tip pantă alunecoasă provine din
faptul că trecerea de la acceptarea primului pas pe pantă până la finalul ei
indezirabil (dezastruos) este prezentată ca inevitabilă (potrivit metaforei
pantei alunecoase). Prin urmare, evaluarea unui astfel de tip de argument se
bazează pe analiza informaţiilor despre pretinsa inevitabilitate a producerii
evenimentului sau situaţiei la care se ajunge în final, dacă acceptăm primul
pas.
Argumentul
pantei alunecoase poate fi ridiculizat prin unele forme evident greu de
acceptat, cum ar fi:
Premisă: Dacă mâncăm oricât de puţin, vom ajunge să mâncăm din ce în ce mai
mult, până când, în cele din urmă, vom deveni obezi.
---------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, ar trebui să nu mâncăm
deloc.
Premisă: Dacă vom începe să spunem minciuni, chiar şi nevinovate, vom sfârşi
prin a ne trăda toţi prietenii şi ţara.
---------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, nu ar trebui să minţim deloc.
Premisă: Dacă vom permite chirurgilor să ne facă şi doar o operaţie fără
anestezie, vom ajunge în cele din urmă să legalizăm vivisecţia umană fără
anestezie.
-----------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, ar trebui să
interzicem orice fel de operaţie fără
anestezie.
În evaluarea argumentelor de tipul pantei alunecoase, informaţiile
despre cât de alunecoasă este panta care ne poate duce în situaţia indezirabilă
pe care o prezintă ca inevitabilă sunt esenţiale.
Argumentul ad
hominem
Expresie latină cu sensul „referitor la persoană”. Este
folosită îndouă moduri principale, care pot crea confuzie.
a) Fără îndoială, cea mai comună
utilizare este acea de îndreptare a atenţiei către o strategie ocolită de
argumentaţie, pe care am discutat-o în secţiunea argument relativ la persoană, care constă în a transfera atenţia de
la problema în discuţie la un aspect nerelevant a persoanei care o
susţine. A califica enunţul cuiva drept ad
hominem în acest sens este întotdeauna un reproş;
implică a pretinde că aspectele personalităţii sau comportamentului
interlocutorului, care au devenit centrul discuţiei, sunt nerelevante pentru
problema în cauză.
b) Un argument ad hominem, în al doilea sens, este o demonstraţie legitimă a inconsistenţei oponentului. Această
utilizare a termenului este mult mai rar întâlnită. Un argument este ad hominem în acest al doilea sens dacă presupune întoarcerea
argumentului împotriva oponentului (numit uneori strategia „şi tu” sau
„tu quoque”) de exemplu, dacă cineva susţine că orice omor este imoral,
dar şi că nu e nimic imoral în pedeapsa capitală, atunci (cu condiţia că
putem demonstra că pedeapsa capitală este o formă de omor – ceea ce nu este
foarte greu) putem folosi un argument ad
hominem drept răspuns (în cel de-al doilea sens). Este imposibil să susţii
fără să te contrazici că toate formele de omor sunt imorale şi că o formă de
omor nu este imorală. Este echivalent cu a spune şi că toate omorurile sunt
imorale şi că nu este adevărat că toate omorurile sunt imorale. În acest caz, întoarcere
argumentului împotriva oponentului ar demonstra clar că respectivul punct de
vedere nu poate fi susţinut.
Este importantă distincţia între cele
două sensuri ale argumentului ad hominem,
pentru că primul tip este o eroare neformală; al doilea este
o strategie argumentativă perfect rezonabilă.
Corelaţie =
confundarea cauzei (Post hoc ergo
propter hoc: ”după, deci din această cauză”)
Eroarea de a considera o corelaţie drept dovadă
convingătoare a unei conexiuni cauzale
directe. Două tipuri de evenimente pot fi corelate (adică de câte ori apare
unul, apare de obicei şi celălalt) fără să existe o conexiune cauzală directă
între ele. Doar din faptul că două lucruri sunt de obicei alăturate nu decurge
că unul din ele este cauza celuilalt. Cu toate acestea, mulţi oameni tratează
acest lucru ca şi cum orice corelaţie oferă o dovadă a unei legături
cauzale directe. Dar o asemenea corelaţie poate rezulta dintr-o cauză comună
celor două evenimente, din pură coincidenţă sau poate oferi, la fel de
bine, o dovadă pentru o ipoteză alternativă, precum oferă pentru aceea care se presupune
că decurge din ea. Asta nu înseamnă că pentru
stabilirea cauzelor corelaţiile sunt irelevante: dimpotrivă, ele sunt baza
majorităţii judecăţilor despre cauze. Totuşi, este important să recunoaştem
erorile comune pe care le fac oamenii atunci când raţionează în legătură cu
cauzele.
În
unele argumente de tip corelaţie-cauză, corelaţiile sunt mai sistematice decât
ar părea dacă ar fi considerate întâmplătoare şi totuşi par absurde pentru a fi
considerate dovezi ale unei legături cauzale directe.
Spre exemplu, fie argumentul:
Premisă: Există o corelaţie între mărimea
pantofilor şi cea a vocabularului
unei persoane.
-------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: prin urmare, mărimea pantofilor unei persoane este cauza mărimii
vocabularului acelei persoane.
Adevărul corelaţiei din premisă provine din faptul că
multe persoane care au număr mic la pantofi sunt copii, care, datorită vârstei,
nu au un vocabular foarte bogat. Astfel, corelaţia poate fi explicată în
termeni ai procesului de dezvoltare a indivizilor de la copilărie la
maturitate. Cu alte cuvinte, în acest caz, corelaţia este între două fenomene
sau situaţii – mărimea pantofilor şi cea a vocabularului – între care nu există
o relaţie cauzală, dar care pot fi, ambele, explicate printr-un al doilea
fenomen, care este cauza ambelor.
Alteori,
corelaţia poate să fie un produs al coincidenţei şi mai puţin al unei relaţii
cauzale, ca în cazul argumentului următor (de tip post hoc ergo propter hoc, o specie a argumentului corelaţie-cauză):
Premisă: De cîte ori port inelul meu norocos, echipa mea favorită de polo
câştigă meciul, iar atunci când nu am purtat inelul, echipa a pierdut (adică
există o corelaţie între purtarea inelului şi victoria echipei favorite).
---------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, faptul că port inelul meu norocos este cauza faptului că
echipa mea favorită de polo câştigă.
Corelaţiile pot fi mai degrabă rezultatul coincidenţei decât al
legăturilor cauzale; acest lucru se întâmplă în special atunci când există
relativ puţine exemple de corelaţii pe care să se poată baza o concluzie. Descoperirea
unei corelaţii între presupusa cauză şi efectul ei ar trebui să fie doar
prima etapă în încercarea de a înţelege cauzele diferitelor fenomene; de
fiecare dată este nevoie de o explicaţie plauzibilă despre felul cum este
determinat efectul respectiv de către cauză. Este de admirat scepticismul
sănătos referitor la legăturile cauzale presupuse pe baza unei corelaţii
observate, deşi el poate fi dus prea departe.
Spre
exemplu, se argumentează uneori că în ciuda unei corelaţii puternice între
fumatul excesiv şi cancerul pulmonar, fumatul nu cauzează în mod necesar cancer
pulmonar. Astfel, potrivit acestui punct de vedere, argumentul:
Premisă: Există o corelaţie între fumat
şi cancer pulmonar.
--------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, fumatul este
cauza cancerului pulmonar.
nu ar fi corect, pentru că ar putea exista un al treilea
factor sau fenomen, moştenirea genetică, care le determină pe ambele. Cu alte
cuvinte, persoanele care fumează şi fac cancer, fumează şi fac cancer pentru că
au o înclinaţie genetică în acest sens. Astfel, argumentul corect ar fi
Premisă: Există o corelaţie între moştenirea
genetică, fumat şi cancerul
pulmonar.
--------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, moştenirea genetică este cauza atât a fumatului cât şi a
cancerului pulmonar.
Eroare genetică
Eroare neformală de forma
Premisă: x provine din y.
-----------------------------------
Concluzie: x trebuie să aibă nişte trăsături
comune cu y.
De obicei raţionamentul este mai degrabă sugerat decât
enunţat explicit. Nu este un mod de argumentare sigur, deoarece în multe cazuri
singura legătură dintre un lucru şi descendentul său este cea genetică; doar
din faptul că un lucru s-a născut din altul nu rezultă că el are vreo trăsătură
importantă comună cu originea sa. Este uşor de văzut ce este greşit în acest
tip de raţionare dacă luăm nişte exemple extreme, care nu sunt, evident,
corecte:
Premisă: Puii provin din ouă.
-----------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, puii adulţi se vor
sparge când cad.
Premisă: Puii provin din ouă.
--------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, puii sunt ingredientul principal al bezelelor.
Premisă: Cărţile sunt tipărite pe hârtia
obţinută din lemnul copacilor.
--------------------------------------------------------------------
Concluzie: Cărţile trebuie udate sau văruite
anual.
O formă obişnuită a erorii genetice apare atunci când se
examinează originile unui cuvânt cu scopul de a determina sensul său actual.
Aici, şi în toate cazurile de erori genetice, poate fi adevărat că există o
legătură importantă între origine şi descendenţii ei, dar simpla relaţie
genetică nu garantează acest lucru.
Eroare
democratică
Metodă de raţionare nesigură ce tratează opiniile
exprimate prin vot ale majorităţii ca pe o sursă de adevăr şi ca pe un ghid
sigur de acţiune în orice problemă. Democraţia politică este de dorit
pentru că permite participarea politică la scară largă şi poate
asigura un control preţios asupra posibililor tirani. Totuşi, există multe
domenii ale vieţii în care votul ar fi o modalitate foarte nesigură de a
descoperi care este cel mai potrivit mod de acţiune. Oamenii care cedează
erorii democratice simt nevoia să supună la vot o hotărâre ori de câte ori este
posibil, presupunând în mod naiv că aceasta este cel mai bun mod de
adescoperi adevărul în toate împrejurările sau că este cea mai bună strategie de a lua decizii raţionale.
Dar, în mod evident, dacă majoritatea votanţilor sunt în mare
măsură ignoranţi în problema pentru care votează, acest lucru este posibil
să se reflecte în felul încare votează. Deseori, cei ce vor să supună la vot
decizii importante folosesc procedura democratică pentru a nu-şi asuma
responsabilitatea pentru deciziile pe care le iau: cu alte cuvinte, încrederea
lor în procedura democratică implică un fel de gândire deziderativă, de vreme
ce leconvine să nu fie puşi în situaţia de a-şi asuma responsabilitatea finală.
Adevărul este că democraţia este preţioasă numai în unele împrejurări; în
altele este complet nepotrivită. În general este nevoie de
o majoritateinformată, nu doar de o majoritate.
Eroarea etimologică
Trecerea nesigură şi deseori greşită de la sensul
originar al unui cuvânt la sensul său actual. Formă de
eroare genetică, eroarea etimologică este o
eroare neformală. Etimologia este studiul originii cuvintelor. Acest tip
detrecere este uneori informativ, dar nu este deloc demn de încredere: datorită
faptului că un cuvânt sau o expresie a avut, la origine, un anumit înţeles, supoziţia
este că va păstra întotdeauna acel înţeles, chiar dacă este doar o parte a unui
cuvânt şi este folosit într-un context diferit, poate cu mii de ani mai târziu,
deseori fără a cunoaşte sensul originar. Dar analiza etimologică este doar uneori
valoroasă pentru înţelegerea sensului contemporan: nu rezultă că un cuvânt
vacontinua să aibă întotdeauna un anumit sens pentru că acela a fost sensul pe
care l-a avut la origine. Pentru cei care şi-au petrecut mulţi ani perfecţionându-şi cunoaşterea
limbilor clasice eroarea etimologică este foarte tentantă şi îi cad pradă
frecvent. Cu toate acestea, etimologia ar trebui folosită numai atunci când
este într-adevăr edificatoare. Problema este că sensurile cuvintelor nu sunt fixate
în întregime de originile lor, deşi cuvintele păstrează adesea urme ale
sensurilor originare. Cel mai sigur indicator al sensului unui cuvânt este
folosirea sa curentă, mai degrabă decât etimologia lui. Eroarea
etimologică este comisă uneori în discursurile politice, ca o formă de retorică.
Cei ce scriu discursurile încep adesea prin a căuta originile unui cuvânt-cheie
în discurs. Apoi dezvoltă această temă pentru a demonstra punctul de
vedere cerut, susţinând că dezvăluie sensuri interesante ce există latent
în cuvântul respectiv.
Eroarea
jucătorului de noroc
Eroarea de a crede că la jocurile de noroc şansele
de câştig cresc pemăsură ce pierzi mai mult. Jucătorii sunt în mod special
înclinaţi să creadă că dacă n-au câştigat de mult timp, şansele lor de câştig
la următoarea rundă sunt mult sporite. Pentru multe jocuri de noroc, cum este
ruleta, asta este doar gândire deziderativă. Într-un simplu joc de
aruncat cu banul, este la fel de probabil să cadă cap sau să cap pajură,
presupunând că moneda este echilibrată. Deci, dacă arunc cu banul de o
sută de ori, este de aşteptat să cadă cap de aproximativ cincizeci de ori.
Asemănător, la ruletă este la fel de probabil să cadă un număr roşu sau un
număr negru (deşi nu există chiar 50 la sută şanse pentru fiecare, deoarece la
majoritatea ruletelor număr zero este verde). De aici, jucătorul necritic va
conchide că dacă a căzut cap de mai multe ori la rând sau dacă a ieşit de mai
multe ori la rând un număr roşu la ruletă, atunci, după o presupusă „lege a
mediei”,este foarte probabil ca următorul să fie pajură sau un
număr negru. Cu toate acestea, cum nici banul, nici ruleta nu au memorie,
nu-şi pot aminti în nici un fel rezultatele rotaţiilor anterioare şi nu-şi
pot ajusta, în consecinţă, rezultatul jocului în acest moment. Prin urmare, ori
de câte ori este aruncată o monedă echilibrată, există aceleaşi şanse de 50 la
sută să cadă cap şi probabilitatea aceasta nu se schimbă niciodată, indiferent
de câte ori la rând se întâmplă să cadă pajură; ori de câte ori o ruletă
echilibrată este învârtită, există exact aceeaşi şansă ca bila să se oprească
pe negru. Jucătorii care-şi spun : „N-am câştigat nimic azi, nici ieri, deci şansele
mele de a câştiga mâine trebuie să fi crescut mult” se înşală amarnic. Au căzut
peste o versiune a acestei foarte răspândite erori neformale.
Eroarea proastei
companii
A ataca punctul de vedere al unei persoane doar pe
temeiul că acesta a mai fost susţinut de o persoană care este în mod evident
rea sau stupidă.
Premisă: Acest punct de vedere a fost susţinut
de persoana A, care este
stupidă
-----------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, acest punct de vedere
ar trebui respins.
Se sugerează că dacă o persoană care este în mod evident
rea sau stupidă a susţinut acest punct de vedere, trebuie să fii tu însuţi
rău sau stupid pentru a-l susţine. Se vede clar că aceasta nu este
o formă sigură de argumentare dacă luăm în considerare exemple
particulare.
De exemplu, un savant care, după ce a
condus multe experimente ajunge la concluzia că există o formă limitată de
telepatie, nu trebuie să renunţe la aceste descoperiri pentru simplu fapt că
mulţi oameni cred în telepatie doar din cauza gândirii deziderative. Dacă
savantul ar renunţa la cercetările sale, el ar raţiona astfel (printr-un
argument de tip proastă companie):
Premisă: Oamenii cred în telepatie pentru că
ei îşi doresc ca telepatia să fie
o ipoteză validă.
---------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, telepatia nu este o
ipoteză demnă de verificat.
Dar, savantul are dovezi pentru opiniile sale; ceilalţi
oameni nu au decât dorinţa ca aceste lucruri să se petreacă. Dar faptul că ei
sunt o companie intelectuală proastă nu subminează în nici un fel concluzia
savantului.
De obicei, oamenii care
folosesc eroarea proastei companii o întrebuinţează ca pe o
formă de retorică, astfel încât să vă convingă că punctul dumneavoastră de
vedere nu poate fi susţinut. Este tentant să cedezi în faţa acestei retorici,
în special fiindcă este tipic pentru persoanele rele sau stupide să aibă numeroase opinii false, de
asemenea, poate fi foarte deconcertant să constaţi că eşti de acord cu oameni
pe care-i dispreţuieşti total. Totuşi asta nu este suficient pentru a
accepta un argument cum este acesta:
Premisă: Hitler a avut o anumită opinie O.
----------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, O trebuie să fie falsă.
Avem nevoie de temeiuri suplimentare pentru a
susţine că pretenţia este falsă. Până la urmă, Hitler credea că 2+3=5 şi că
Berlinul se află în Germania. Această formă de argumentare ignoră faptul că
persoanele rele şi stupide au nu numai numeroase opinii false, dar şi
multe altele adevărate.
Eroarea proastei companii este
deseori o formă de entimemă, adică un
argument care are ca premisă importantă o asumpţie
neenunţată. În exemplul de mai sus, asumpţia neenunţată este:
Premisă: Tot ceea ce susţine Hitler trebuie să fie fals (sau nedrept) pentru
simplul fapt că este susţinut de el.
Iar argumentul complet ar fi:
Premisă: Tot ceea ce susţine Hitler trebuie să fie fals (sau nedrept) pentru
simplul fapt că este susţinut de el.
Premisă: Hitler a avut o anumită opinie O.
----------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, O trebuie să fie falsă
(sau nedreaptă).
Chiar dacă Hitler a susţinut multe acţiuni reprobabile şi a fost responsabil
pentru unele dintre cele mai grave crime împotriva umanităţii,
nu rezultă că tot ceea ce a susţinut sau a crezut el a fost nedrept sau
fals. Eroarea proastei companii poate fi privită în contrast cu ceea ce s-ar
putea numi eroarea bunei companii: eroarea de a crede orice lucru susţinut de o
persoană pe care o aprobăm. În ambele cazuri, trebuie examinate dovezile şi
argumentele, ţinând cont de faptul că, chiar dacă temeiurile oferite sunt
slabe, concluziile se pot dovedi totuşi adevărate.
Eroarea Van Gogh
Formă de argument nesigură ce îşi trage numele de la următorul exemplu:
Premisă: Van Gogh a fost sărac şi neînţeles în timpul vieţii, şi totuşi acum
este recunoscut ca un mare artist.
Premisă: Eu sunt sărac şi neînţeles.
----------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Deci şi eu voi fi până la urmă recunoscut ca un mare artist.
Deşi evident nevalid, acest tip de raţionament poate fi atrăgător
înspecial pentru artiştii care se luptă cu greutăţile şi este o formă
mult prea răspândită de gândire deziderativă. De obicei argumentul nueste
enunţat explicit; este mai degrabă implicit în felul în care trăiesc oamenii. Este
uşor de demonstra absurditatea erorii Van Gogh cu ajutorul unei parodii:
Premisă: Beethoven avea o inimă şi o coloană
vertebrală şi era un mare compozitor.
Premisă: Eu am inimă şi coloană vertebrală.
-----------------------------------------------------------
Concluzie: Deci se va dovedi probabil că sunt un mare compozitor.
În această formă, esteclar că eroarea Van Gogh se
bazează în mod caracteristic pe o analogie
slabă: doar din faptul că, în unele aspecte neimportante, semăn cu o
personalitate nu decurge că îi semăn şi în altele.
Falsa dihotomie
Prezentarea greşită a alternativelor existente. O
dihotomie este o diviziune în două variante; de exemplu, toţi peştii fie au
solzi, fie nu au solzi. O falsă dihotomie apare când cineva introduce o
dihotomie într-un asemenea mod, încât pare că nu există decât două
concluzii posibile, când de fapt mai sunt alte
variante nemenţionate.
Un exemplu este argumentul:
Premisa generală: Oricine ar fi persoana x, ea
este ori împotriva noastră ori cu noi.
Premisa particulară: Tu spui că nu eşti cu
noi.
--------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, eşti împotriva
noastră.
Argumentul este corect din punct de vedere formal,
pentru că dacă vom considera premisele adevărate, concluzia nu poate să fie
falsă. Dar este o eroare informală, pentru că premisa generală prezintă două
variante posibile, când pot fi trei. Argumentul ignoră că o persoană poate fi
indiferentă sau neutră.
Un alt exemplu:
Premisa generală: Oricine ar fi persoana x, ea poate doar fie să creadă că Dumnezeu
există, fie că Dumnezeu nu există.
Premisa particulară: Tu spui că nu eşti
convins că Dumnezeu există.
--------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, tu crezi că Dumnezeu
nu există.
Argumentul este incorect pentru că premisa generală
ignoră alte posibilităţi: cea a agnosticismului, care crede că nu există încă
suficiente dovezi în favoare existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu, sau cea
celor care cred că ideea de credinţă în Dumnezeu este lipsită de semnificaţie.
Un
alt exemplu
Premisa generală: Oricare persoana x, ea fie îşi urmăreşte întotdeauna interesele
proprii, fie este un martir care se sacrifică întotdeauna pentru binele
celorlalţi.
Premisa particulară: În această
situaţie, tu nu ţi-ai urmărit propriul tău
interes.
-------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, eşti un martir
care se sacrifică pentru binele celorlalţi.
Argumentul nu este corect pentru că ignoră situaţiile în
care o persoană, deşi în general îşi urmăreşte interesele proprii, îi ajută
totuşi, uneori, pe ceilalţi.
Falsele dihotomii pot fi introduse accidental sau
deliberat (poate şi asta este o falsă dihotomie). Când falsa dihotomie este
accidentală, rezultă dintr-o apreciere incorectă a poziţiilor existente; când
este deliberată, este o formă de sofistică.
Falsă profunzime
Rostirea unor enunţuri care par profunde, dar nu sunt. Una din cele mai simple modalităţi de a
produce enunţuri aşa-zis profunde este avorbi sau a scrie în paradoxuri
aparente: „Cunoaşterea este un alt fel de ignoranţă.” Dacă meditaţia asupra
unora din astfel de enunţuri poate dezvălui interpretări posibile
interesante, iar într-un context potrivit ar putea fi într-adevăr
profunde, odată ce am văzut cât de uşor sunt de produs, vom fi probabil
mai greu de păcălit. Altă modalitate
de a realiza falsa profunzime este de a repeta enunţuri banale ca şi cum ar fi
profunde, o tehnică favorizată de unii psihologi populari: „La naştere
toţi suntem copii.” A treia
modalitate este de a pune şiruri de întrebări retorice şi de a le lăsa în aer,
fără a încerca a le da un răspuns: „Este viaţa un joc fără sens?” Profunzimea
ar însemna să răspunzi la aceste întrebări, nu doar să le pui.
„Fără situaţii
ipotetice”
Tehnică retorică folosită pentru a evita răspunsul la întrebări
incomode despre ceea ce se poate întâmpla. O situaţie ipotetică este o situaţie
care este posibil să se întâmple. Cele mai multe planuri de viitor implică a
prevedea nişte situaţii ipotetice şi a decide cum le-am putea face
faţă în realitate. Unele persoane care deţin funcţii cu autoritate au inventat
o modalitate de a evita angajamentul pentru un anumit curs al evenimentelor.
Ori de câte ori sunt întrebaţi ce ar face într-o situaţie ipotetică, răspund că
este nerelevant şi că nu trebuie să răspundă unor întrebări despre ceea ce s-ar
putea întâmpla: ei trebuie să fac faţă lumii reale, nu uneia imaginare. Cu alte
cuvinte, refuză să răspundă întrebării numai pe temeiul că este vorba de o
situaţie ipotetică. Acesta este numai un truc retoric: „fără situaţii
ipotetice”. Evident, unele întrebări despre situaţii ipotetice forţate nu
merită un răspuns.
Dovadă anecdotică
Dovadă bazată pe unele relatări despre ceea ce ni s-a
întâmplat nouă sau cunoscuţilor noştri. În multe situaţii, aceasta este o
dovadă foarte slabă şi implică, în mod caracteristic, generalizarea pornind de la
un caz particular. Expresia „dovadă anecdotică” este des folosită pentru a
sugera că dovada este numai anecdotică, deci într-un mod peiorativ. Totuşi, nu orice
dovadă anecdotică este nesigură: dacă avem temeiuri să ne încredem în sursa acestei
dovezi, atunci dovada anecdotică poateajuta la susţinerea sau la subminarea
unei concluzii. Într-adevăr, multe tipuri de cercetări ştiinţifice încep prin
examinarea dovezilor anecdotice despre fenomenul ce urmează a fi
investigat şi, pe această bază, dezvoltă o metodă de a testa dacă această
dovadă este sau nu însprijinul problemei în cauză. De exemplu, cercetarea unor
posibile tratamente ale crampelor nocturne la pacienţii în vârstă ar putea începe de la considerarea dovezii anecdotice că administrarea
chininei în apa tonică reduce frecvenţa acestora. Examinarea în
detaliu a pacienţilor ar putea dezvălui apoi că dovada anecdotică este nesigură şi că efectul chininei asupra incidenţei crampelor este
minim. Oportunitatea utilizării dovezilor anecdotice depinde de context şi de
tipul de dovadă anecdotică de care dispunem.
Provincialism
Generalizarea cu privire la modul potrivit de
comportament, pe baza felului în care se comportă oamenii din jurul tău,
este uneori cunoscută ca provincialism. Nu este o modalitate sigură de
argumentare. Chiar dacă numele sugerează prejudecăţi despre
oamenii care trăiesc în provincie; ideea este că ei nu călătoresc şi cunosc
puţin lumea şi astfel au tendinţa de a presupune că ceea ce facei în
zona lor ar trebui să fie valabil şi pentru restul lumii sau cel puţin
este cel mai bun mod în care se petrec lucrurile: evident generalizări incerte
pe baza dovezilor disponibile. Aşa, spre exemplu, pentru faptul că un cod
al bunelor maniereînvechit, dintr-un colegiu din Oxford, dictează că bananele
ar trebui cojite cu furculiţa şi cuţitul, unii membri ai consiliului colegiului
potcrede că oamenii care decojesc banana cu mâinile sunt lipsiţi de rafinament.
Heringi
roşii
Formă de irelevanţă care deschide o pistă falsă pentru
persoanele naive. Introducerea deliberată a unor subiecte nerelevante într-o
discuţie este un truc frecvent folosit. Este un mod special
eficient pentru că s-ar putea să nu fie evident, pentru un timp, că pista
este falsă, deoarece este caracteristic pentru această formă de irelevanţă
să prezinte un interes intrinsec şi să pară de la început pertinentă
pentru problema în discuţie. Este dăunătoare într-o dezbatere, în special atunci
când timpul pentru discutarea problemei este limitat.
Interes
personal
Urmărirea cu interes a rezultatului unei discuţii pentru
a realiza dacă se ajunge la o anumită concluzie. Oamenii care au
interese personale pentru anumite rezultate denaturează deseori dovezile
sau mint prin omisiune pentru a-şi atinge scopul dorit. Totuşi, cum simpla
evidenţiere a faptului că cineva are un interes personal pentru un anumit
rezultat este un argument ad hominem de
tipul argument relativ la persoană, asta nu demonstrează că acea persoană
este mai puţin imparţială. Argumentele persoanei trebuie examinate şi trebuie
evaluate dovezile oferite. Totuşi, descoperirea unor interese personale ar
trebui să ne facă atenţi la posibilitatea de
afi înclinaţi în sensul în care sunt oferite temeiuri, dovezi şi la
motivele puternice pentru asemenea preferinţe.
Ipocrizie
A susţine ceva, dar a face altceva. Ipocrizia este
acuzaţia îndreptată spre aceia care nu practică ceea ce propovăduiesc. Ceea ce
este de condamnat în legătură cu ipocrizia este, în parte, faptul că dezvăluie opiniile
inconsistente ale ipocritului. Punctele de vedere exprimate de ipocriţi
sunt în contradicţie cu convingerile implicite demonstrate de propriul lor
comportament. O persoană care crede într-adevăr ceea
ce propovăduieşte nu se comportă contrar convingerilor sale. Dar ipocriţii
sunt insuportabili în special pentru faptul că, spre deosebire de oameni care
susţin păreri inconsistente fără să ştie, o caracteristicăa lor este să le spună altora cum trebuie să se
poarte, în timp ce ei se sustrag de la principiile generale pe care le
comportă. Totuşi, ipocrizia nu dovedeşte în nici un caz faptul că predica ipocritului este falsă. Acuzaţia de ipocrizie este o formă de
argument ad hominem şi poate fi
irelevantă atunci când ceea ce neinteresează este adevărul sau importanţa unui
principiu, mai degrabă decât caracterul ipocritului.
Irelevanță
Deturnarea discuţiei de la problemă
prin introducerea unor subiecte care nu au legătură directă cu ea. Când
este folosită drept truc, poate lua forma răspunsului politicianului: o tehnică de evitare a
răspunsurilor sincere la întrebările directe; sau poate fi datorată
introducerii de heringi roşii, sau poate a argumentului relativ la persoană, sau introducerii
dovezii anecdotice într-un context nepotrivit. Cel mai adesea este
datorată unei lipse de concentrare mentală: rezultatul incapacităţii de a
aprecia exact ceea ce este îndiscuţie.
Întrebări
retorice
Întrebări puse doar pentru efectul lor, nu pentru a
primi un răspuns. Uneori, cel ce pune întrebarea asumă că există un singur
răspuns posibil pentru ea, caz în care întrebarea retorică
funcţionează exact în acelaşi fel precum cuvintele persuasive. În această
formă, întrebările retorice sunt doar substitute pentru enunţuri directe. „Cine
s-ar puteaîndoi că…?” şi „Ar vrea cineva să trăiască într-o lume în care…?”sunt
în cele mai multe cazuri echivalente cu „Nimeni nu s-ar puteaîndoi că…?” şi
„Nimeni n-ar vrea să trăiască într-o lume în care…”. Folosirea acestui tip de
întrebări este în mare măsură o chestiune de stil personal de a vorbi şi
a scrie. Totuşi, există altă formă a întrebărilor retorice care este
folosită uneori pentru a evita prezentarea unui punct de vedere clar
asupra problemei în discuţie. De exemplu, un scriitor care cercetează tema
liberului arbitru ar putea încheia un paragraf cu „Suntem
într-adevăr liberi să alegem?”. Asemenea înflorire retorică
este perfect acceptabilă dacă scriitorul este gata să răspundă întrebării.
Dar dacă este lăsată fără răspuns, asta e doar o formă de trândăvie
intelectuală. Este la fel de uşor şi, cu siguranţă, nefolositor să ridici un
marenumăr de întrebări aparent profunde pe aproape orice temă; dificilă şi importantă
este însă găsirea răspunsurilor.
”N-am pățit nimic
rău din asta”
Formă de generalizare pripită
comună şi în mod special agasantă, prin care cineva susţine o practică
deloc atractivă pe temeiul că el i-a supravieţuit acesteia. Argumentul
implicit este următorul:
Spuneţi că asemenea practici nu ar trebui permise pentru
că sunt dăunătoare.
Eu am trecut prin asta
şi n-am păţit nimic rău.
Prin urmare, nu aveţi temeiuri suficiente pentru a le condamna.
Acest mod de argumentare poate implica gândirea
deziderativă: deseori, pretenţia că „n-am păţit nimic rău din asta” este pur şi
simplu falsă. Oamenii care spun frecvent „n-am păţit nimic rău dinasta”,
vociferează prea mult insistenţa repetată că n-am păţit nimic este edificatoare
din punct de vedere psihologic prin faptul că
sugerează opusul: anume că au păţit ceva, altfel nu ar insista cu disperare că
nu li s-a întâmplat nimic. În unele situaţii, persoana în cauză simte că, de
vreme ce ea a trebuit să treacă printr-o suferinţă, şi alţii trebuie să o
îndure. Astfel, de exemplu, cineva care a suportat serviciul militar
obligatoriu timp de doi ani, ar putea foarte bine folosi argumentul „n-am păţit
nimic rău din asta” pentru a-i convinge pe alţii de valoarea
serviciului militar în general, când de fapt ceea ce crede într-adevăr
este „Eu a trebuit să trec prin asta, deci nu văd de ce n-ar trebui să treceţi
şi voi”.
Om de paie
Caricatură a punctului de vedere al oponentului,
introdusă pentru a-l înfrânge. Literalmente, un om de paie este un manechin de
paie folosit pentru a trage la ţintă. Introducere în argumentaţie a unui om de
paie este opusul rolului de avocat al diavolului. Uneori este un truc deliberat;
în acest caz, este o formă de retorică de proastă factură. Mai des, implică un
grad de gândire deziderativă, provenit din aversiunea obişnuită de a atribui
o mare inteligenţă sau subtilitate cuiva cu care eşti în dezacord
puternic. Încrederea prea mare
în propriul tău punct de vedere te poate face să tratezi viziunile
discordante ca pe nişte ţinte uşoare, când de fapt ele pot fi maicomplexe şi
pot rezista la simple atacuri. De exemplu, într-o discuţie despre
calităţile şi lipsurile unei grădini zoologice, cineva ar putea argumenta că
ele pot avea un rol important de conservare a speciilor pe cale de
dispariţie. Un oponent ar putea denatura acest lucru, tratându-l poate ca pe
un echivalent al punctului de vedere că doar speciile pe cale de
dispariţie ar trebui aduse în grădinile zoologice. Un mod de a face acest lucru
ar fi să se sugereze că susţinerea grădinilor zoologice este absurdă, căci ar
implica faptul că speciile care nu sunt pe cale de dispariţie ar trebui
eliberate. Evident, susţinătorul grădinilor zoologice oferea doar o
modalitate posibilă de apărare a lor şi nu sugera că este singurul mod de
a le susţine. Aşadar, prezentând într-o lumină falsă poziţia apărătorului, cel
ce argumentează astfel o consideră o ţintă uşor de doborât. Este celebru atacul
doctorului Johnson la adresa filosofiei idealiste a episcopului Berkeley (care
pretindea că nu putem avea certitudinea că lucrurile continuă să existe atunci
când nu sunt percepute decât dacă acceptăm ipoteza că Dumnezeu continuă să le
perceapă); lovind cu piciorul o piatră, a declarat „Astfel o resping”. El
vroia să arate că este imposibil să credem că ceva atât de solid precum o
piatră era într-adevăr compus doar din idei; dar Johnson greşea dacă credea într-adevăr
că idealismul lui Berkeley n-ar putea explica faptul că piciorul său a
lovit o rocă solidă. Doar o caricatură a concepţiei lui Berkeley ar fi
vulnerabilă la aşa ceva. Deci Johnson a construit un om de paie. Deşi este
adesea tentant să aşezi şi să răstorni ţinte uşoare, această activitate nu-şi
are locul în gândirea critică.
Petitio
principii
Asumarea problemei care este în discuţie. Uneori implică
încorporarea concluziei argumentului într-una din premise. Deseori implică
circularitatea. Aceasta este o formă de argument validă, şi nu o eroare
formală: dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie
adevărată. Totuşi, de vreme ce petitio
principii implică asumarea chiar a problemei în discuţie, este o strategie
care nu
ar trebui să convingă pe cineva pentru care acea problemă este
deocamdată nedecisă. De exemplu, într-un proces juridic, dacă cineva este
judecat fiind acuzat de crimă şi pledează pentru nevinovăţie, referirea la el
ca fiind „criminalul” mai degrabă decât „acuzatul”, până când nu i se
stabileşte nevinovăţia, ar fi o eroare de tipul petitio principii.
Asta pentru că ceea ce este important într-un proces juridic este să
stabilească dacă el este sau nu vinovat, iar a-l numi „criminal”
ar însemna să asumăm un punct de vedere chiar în problema care este în
discuţie. Într-un context diferit, folosirea termenului nu ar duce la petitio principii. Unele forme de petitio principii se întâlnesc în felul
în care sunt puse întrebările. Întrebările
complexe sunt adesea de acest fel. De exemplu, întrebarea „când ai început
să-ţi baţi soţul?” ar putea fi petitio
principii dacă faptul că ţi-ai bătut soţul nu este încă stabilit. Sau dacă
o rudă te întreabă ce intenţionezi să studiezi la universitate, dacă este încă de stabilit faptul că intenţionezi să mergi la
universitate, atunci ar fi mai corect să se divizeze întrebarea în părţile
sale componente: „Intenţionezi să mergi la universitate?” şi „Dacă da, ce ai de gând să studiezi acolo?”. Punerea unei întrebăricomplexe
ar fi altfel un exemplu de petitio
principii. Toate acestea fac să pară că eroarea petitio principii este uşor de depistat; totuşi, în multe cazuri nu
este evident ce urmează să fie stabilit. Primul pas în asemenea
cazuri este să se elimine orice neclaritate şi să se facă
explicită problema în discuţie. Numai după ce acestea au fost clarificate
este posibil să se aprecieze în ce măsură este vorba de eroarea petitio principii.
Reductio ad
absurdum
Expresie folosită cu referire la două tipuri înrudite de
argumentare. Primul sens al expresiei este unul tehnic, în logică, prin care se
dovedeşte adevărul unui anumit enunţ pornind, pentru argumentaţie, de la
supoziţia că este fals şi arătând că această supoziţie duce la o contradicţie. Cum această tehnică
este foarte rar folosită în argumentaţia de zi cu zi,
nu are rost să inventăm un exemplu pentru a o ilustra. A doua tehnică
cu numele reductio ad absurdum,
mult mai comunăşi mai utilă, este aceea de a respinge un punct de vedere
arătând că, dacă ar fi adevărat, ar conduce la consecinţe absurde. De exemplu, dacă
cineva ar pretinde că orice tratament diferenţial pe motivul sexului este
nedrept, ar putea arăta că aceasta ar duce la concluzia că a avea vestiare
separate pentru bărbaţi şi femei este nedrept, de vreme ce nu este permis
nici unei femei să intre în vestiarul bărbaţilor
şi nici unui bărbat să intre în cel al femeilor. Totuşi, intuitiv, aceasta este o opinie absurdă.
Deci putem respinge cu încredere pretenţia că orice tratament
diferenţial pe motivul sexului este nedrept.
Tu quoque
Expresie latină cu sensul „şi tu”. Un tip de
argument al complicităţii la
vinovăţie, echivalent cu a spune „această critică nu este valabilă doar
pentru punctul meu de vedere, ci şi pentru al tău”.
